Motto: „Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul” – Salvador Dali.

Cred că arta plastică avea nevoie de un artist ca Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech. Dacă nu ar fi existat, altcineva trebuia să se nască în locul lui. Ciudat este că Salvador Dali a mai avut un frate, cu acelaşi nume, dar care a murit înainte de a se naşte el. De aceea s-a considerat permanent o reîncarnare a fratelui său. Sau cel puţin o dublură a sa.

Artistul Salvador Dali[1] s-a născut în data de 11 mai 1904 în Figueres, Spania într-o familie de notari. A manifestat de mic un interes deosebit pentru arta plastică, părinţii căutând să-i dezvolte aceste abilităţi. Astfel, în anul 1918 are o primă expoziţie la teatrul din localitatea natală, iar în anul 1921 se înscrie la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid unde îi cunoaşte pe Federico García Lorca și Luis Bunuel. Nu finalizează studiile pentru că, datorită stilului său rebel, contestă autoritatea profesorilor şi este exmatriculat.

Fiind permanent conectat la mişcările artistice de avangardă, Salvador Dali studiază lucrările futuriştilor italieni, apoi pe cele ale „Şcolii de Metafizică” condusă de Giorgio De Chirico. Devine interesat de psihanaliza lui Sigmund Freud şi, astfel, alege calea suprarealismului din artă, considerat ca un domeniu plastic ce izvorăşte din trăirile subconştiente. În anul 1926 îi întâlneşte la Paris pe André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard şi se înscrie în mişcarea suprarealistă. Însă temperamentul său vulcanic şi megalomanic îi aduce din nou excluderea. Doar că Dali o deturnează mediatic în sensul că ceea ce i s-a întâmplat se datorează faptului că el este singurul artist capabil de a capta „formele suprareale”.

Se pare că experienţa de viaţă i-a oferit lui Dali câteva lecţii din care el a înţeles că o reclamă este mult mai eficientă atunci când oripilează opinia publică. De aceea, comportamentul lui devine axat tot mai mult spre apariţii scandaloase, folosindu-se mai ales de televiziune, care în acele vremuri era la debut. Poate că dacă la început apariţiile publice ale lui Dali au fost doar sub impulsul unui joc mediatic, cu timpul, ele au devenit obligaţii pe care artistul trebuia să le manifeste public. Pictorul, dar şi omul Salvador Dali a fost catalogat „megaloman”, „excentric”, lumea nedisociind imaginea artistului de cea a omului. Dacă la început a fost un joc mediatic, – Este o supoziţie personală! – mai târziu a devenit sclavul propriei sale imagini pe care a trebuit s-o cultive tot restul vieţii. Poate că tocmai această alegere l-a făcut în cele din urmă să devină de fapt ceea ce şi-a imaginat că este. În orice caz, aceste apariţii publice reprezentau, după părerea mea, ele însele, opere de artă. Astăzi le-am privi cu mai multă îngăduinţă ca fiind forme ascunse de reclamă (sau o iluzie vândută ca realitate).

Privind la modul în care şi-a construit imaginea publică, ne putem permite să concluzionăm că iluziile din arta plastică practicată de Dali au devenit o constantă firească. Ele făceau parte din fiinţa sa şi îl reprezentau în absolut tot ceea ce gândea. Iar dacă suprarealismul este o artă prin care se expune un instantaneu al gândului (subconştient), atunci acest tip de artă a devenit forma cea mai firească de exprimare a sinelui artistului.

Din punctul de vedere al istoriei artei plastice, se spune despre Salvador Dali că a revigorat manierismul lui Giuseppe Arcimboldo reactivând reprezentarea antropomorfă, ca iluzie, în pictură. Urmând strict firul istoric, aşa pare. Şi aşa şi este. Dar cred că reprezentarea iluziilor în picturile semnate de Dali sunt o consecinţă a modului său de a trăi şi care au devenit parte din identitatea sa. Conexiunea cu Giuseppe Arcimboldo a fost acea punte care a desăvârşit devenirea sa profesională, care l-a modelat ca artist, apoi ca om.

Dintre multitudinea de creaţii prin care Dali îşi certifică caracterul de maestru al iluziilor în arta plastică am ales spre exemplificare tabloul „Gala Contemplating the Mediterranean Sea Which at Twenty Meters Becomes the Portrait of Abraham Lincoln” („Gala contemplând Marea Mediterană care la douăzeci de metri devine portretul lui Abraham Lincoln”). Iluzia este una destul de dificil de înţeles pentru că nu seamănă cu nici una dintre abordările clasice. Nu este nici iluzie de tip upside-down, nici juxtapunere de obiecte, nici una uşor de identificat pentru un ochi avizat, ci reprezintă o metamorfoză ce poate fi înţeleasă prin ajustarea distanţei dintre privitor şi tablou. Salvador indică chiar în titlul lucrării distanţa necesară obţinerii transfigurării. Cei douăzeci de metri sunt identificaţi strict la locul de expunere al tabloului, iar cine se conformează, va observa că la distanţa precizată, tabloul devine portretul lui Ambraham Lincoln. Gala – soţia şi muza lui Salvador Dali – este reprezentată nud, cu spatele, personajul privind prin fereastra deschisă către Mediterana. Conturul ferestrei este mozaicat, sugerând o tencuială realizată din faianţă acoperită în parte cu tencuială albă. Pardoseala este din gresie închisă la culoare în dreptul ferestrei. Rezemate de perete sunt două mici tablouri, nudul Galei şi portretul preşedintelui, ca replici a ceea ce ar trebui să surprindă privitorul în această constructie iluzorie. Salvador Dali se foloseşte aici de efectul de zoom cunoscut în tehnologia digitală care, prin scăderea rezoluţiei unei imagini bidimensionale, punctele devin pătrate, ochiul sesizând diferenţa când imaginea este privită din apropiere, dar ignorând detaliile atunci când imaginea este privită de la distanţă.

Dacă multe dintre construcţiile iluzorii ale lui Salvador Dali au devenit medel şi sursă de inspiraţie pentru artiştii contemporani, mulţi dintre ei afirmând cu tărie că artistul le-a influenţat aspiraţiile şi devenirea profesională, lucrarea de faţă are un grad destul de ridicat de complexitate ce a făcut ca preluarea acestuia ca model să nu fie o prioritate. De aceea, acest tip de abordare în arta iluziilor îşi păstrează încă ineditul, unicitatea.

În orice caz, Salvador Dali a fost artistul care a jucat un rol în această viaţă. Contestabil sau nu, el a reuşit să fie în centrul atenţiei revelând lumii câteva idei revoluţionare care, în alte condiţii, s-ar fi stins în anonimat. A deschis drumul unei noi viziuni în arta plastică şi a oferit liniile directoare pentru tânăra generaţie. A lăsat lumii lucrări impresionante şi câteva muzee. Două dintre ele, în Figueres (Spania) şi St. Petersburg (SUA) sunt reşedinţe importante ale artei iluzării creată de acest impresionant artist ce sunt pentru mulţi dintre pictorii contemporani o permanentă sursă de inspiraţie şi de reculegere.

În definitiv, Salvador Dali a jucat rolul unui geniu şi chiar a devenit unul!