Romanul „Condamnat la iubire” (Ed. Pim, Iaşi, 2023) care îl are ca autor pe Mircea Motrici este o incursiune în viaţa de cazarmă. Dorind să devină ofiţer, Mihai, personajul principal, parcurge toate etapele unei cariere militare, începând de la gradul de soldat, odată cu incorporarea în armată ca recrut pentru efectuarea stagiului militar obligatoriu. Se dedică carierei, fiind apreciat de superiori, dar şi de colegi sau subalterni, considerând că principalul atribut al unui militar este acela de a-şi ajuta aproapele, indiferent de epoleţi. Este o pledoarie pentru dragostea camaraderească, pentru philia, dar în acelaşi timp şi pentru dragostea părintească – storge – având în vedere permanenta pendulare între sentimentul de acasă şi cel al serviciului militar. Dar peste acestea, firul epic se împleteşte cu dragostea idilică – eros – în care personajul principal al romanului îşi conjugă destinul. Sunt şi dezamăgiri, dar şi împliniri, sentimente amestecate, noi începuturi cu seminţe de speranţă, dar şi pline de neprevăzut. Ele sunt şi motivaţii pentru clădirea unui caracter puternic, dar şi croirea unei sensibilităţi aparte care, în final, aduc personajul principal spre alte drumuri ale carierei prin valorificarea potenţialului literar, poetic. Romanul pare o transpunere a destinului autorului, însă cititorul are libertatea de a imagina orice. Este un destin care e scris sub aripa divină, un agape ce trebuie descoperit prin exprimarea lirică cu care personajul principal îşi dezvăluie sentimentele şi care-i aduc o altă împlinire a destinului. Iubirile lui Mihai sunt o dedublare a iubirilor lui Mircea, personajul devenind vocea autorului şi motivul pentru care arta scriitoricească capătă valenţele unei împliniri prin forţa Cuvântului, de fapt, prin frumuseţea Lui, în toate sensurile Iubirii.
*
„Forţa iubirii” (Ed. Pontos, Chişinău, 2004) este un roman de mare forţă. Nu-i vorba doar de forţa iubirii aşa cum sugerează titlul, ci de forţa de exprimare lirică şi epică cu care este înzestrat romanul. Autoarea, Ana Onică, demonstrează încă o dată că este un romancier de excepţie, reuşind să capteze cititorul prin fiecare frază a sa, fără a încerca fel de fel de artificii stilistice, ci prin ticluirea iscusită a frazării, a construcţiei firului dramatic, a expunerii ideii lăsând mereu loc pentru surprize şi întoarceri. Destinul celor cinci femei cu rol de subtitlu imprimat pe copertă este un fel de perpetuum mobile, un lanţ în care fiecare verigă este o viaţă consumată în perioade diferite, dar cu acelaşi deznodământ. El apare permanent în visul autoarei – de fapt romanul este o naraţiune expusă la persoana întâi, lăsând impresia unei autobiografii – lanţ care se frânge atunci când o verigă se preschimbă în înger. Împletind realitatea cu ficţiunea, revelaţiile personajului principal au rolul de a comuta în plan divin construcţia destinului, lăsând sentimentul că el, destinul, se poate forma permanent în funcţie de liberul arbitru, dar cu o mare doză de credinţă, de fapt, o altă forţă a iubirii ridicată pe plan divin. Romanul este inspirat din realitate, înglobând experienţa trăită de moldoveni, atât în perioada sovietică, cât şi în cea a elanului câştigării independenţei şi suveranităţii statului, a decăderii economice ce a urmat. Destinele umane sunt consecinţe ale evolutiei politice a statului, relevând realităţi dintre cele mai crude, spuse prin gura personajelor. Totuşi, forţa iubirii este supremă şi face ca unele destine să capete o turnură optimistă, lăsând cititorul într-o stare de mulţumire sufletească.
*
Cartea „Valeriu Popa – îndrumător al cunoaşterii prin ştiinţă şi credinţă” (Ed. Dharana, Bucureşti, 2015) este o colecţie de întâmplări şi de tratamente ce îl au ca protagonist pe terapeutul Valeriu Popa. Volumul este tipărit de către Ovidiu Harbădă, un apropiat al distinsului vindecător. Volumul poate fi considerat un îndrumar, orientat spre un domeniu aflat la graniţa dintre ştiinţă şi credinţă, dar nu în zona în care cele două domenii se separă, ci în zona în care cele două domenii coabitează şi produc miracole. Vindecările inginerului Valeriu Popa au fost considerate miraculoase pentru că lumea nu era (şi nu este) pregătită să accepte infuzia de credinţă în ştiinţă, însă domnia sa experimentase pe propria piele aceste miracole şi obţinuse abilitatea de a explora prin inducţie corpul pacientului, fiind capabil să stabilească diagnostice dintr-o singură privire. Tratamentele sale presupuneau o doză uriaşă de voinţă din partea pacientului, iar cine era dispus să le încerce trebuia să le urmeze cu stricteţe, orice deviere fiind adesea fatală. Cartea descrie asemenea cazuri, soluţii propuse de terapeut precum şi mărturiile acelor oameni care s-au vindecat, dar descrie şi situaţia celor care nu au avut voinţa necesară să-şi ducă tratamentul până la capăt, căzând pradă ispitei. Iată cum credinţa se pliază ştiinţei! Sunt multe deprinderi, tabieturi pe care ţi le induce societatea de consum care, de fapt, sunt constante otrăviri ale corpului. Asta duce la o consumare din sine a energiei vitale din corp, ceea ce duce la îmbătrânirea accelerată şi la imbolnăvire. Valeriu Popa vine cu soluţii terapeutice care pot fi şi citite în sfintele scripturi, dar sunt interpretate în retorica actuală, traduse pentru contemporani în termenii prezentului. Cartea ne prezintă posibilitatea vindecării prin sine însuţi, dar numai cu o doză uriaşă de credinţă şi voinţă.
*
„Cruciada copiilor, dramă În trei acte, 1930” (Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2013) a lui Lucian Blaga este o piesă de teatru, aşa cum este sugerat şi în titlu, ce are ca subiect cruciada copiilor localizată temporal de către autor în anul 1212. Este o uluitoare punere în scenă a unui eveniment istoric care demonstrează specularea naivităţii copiilor de către minţile bolnave care au putere de decizie la nivel mondial. Privind din perspectiva prezentului, drama „Cruciada copiilor […]” este o pildă care ar trebui să ne facă atenţi la aceleaşi deprinderi ale potenţiaţilor lumii care nu sunt prea inventivi în acţiunile lor, ci chiar le repetă aproape identic şi sistematic mizând pe ştergerea memoriei colective din cauza perindării generaţiilor, subiectele tabu fiind în mod „surprinzător” şterse din manualele de istorie. Recunosc că nici eu nu aş fi ştiut de existenţa unei astfel de cruciade dacă nu nimeream peste acest volum. Poate că am fost prea ignorant, poate că domeniul meu de interes era altul… Dar revenind la piesa de teatru, se pare că motivaţia unei astfel de cruciade nu a mai fost neapărat dorinţa de înavuţire a occidentalilor prin pretinsa salvare a pământului sfânt cum se explicau public celelalte cruciade, ci ideea de suprapopulare a teritoriului european (vezi astăzi suprapopularea planetară!), copiii fiind cei sacrificaţi, lucru ce se poate realiza speculându-le naivitatea. Am sentimentul că trăim astăzi aceeaşi dramă. Desigur că cititorul îşi va face propria părere prin parcurgerea acestui volum, dar nu cred că nu-l va izbi asemănarea cu paradigma prezentului.
