„Iertarea” (Ed. Evanghelisimos, Bucureşti, 2016) scrisă de monahul Pimen Vlad aminteşte de puterea iertării. Este o proză scurtă inspirată din fapte reale, în care lucrarea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în oameni, mai ales atunci când patimile aduc la şlefuirea caracterului. Petru este acuzat de o crimă pe care nu o făcuse. Nu-şi poate demonstra nevinovăţia şi este trimis la închisoare unde are norocul să întâlnească un duhovnic care-l sfătuieşte să-şi întărească credinţa în Dumnezeu. Astfel, sufletul său se descarcă de răutate, de gândurile nocive, şi în final începe să înţeleagă puterea divină care lucrează prin iubirea de semeni. Devine un om cu un comportament plin de evlavie, înţelegând că închisoarea nu i-a adus lipsa libertăţii, ci tocmai libertatea spirituală de care nu era conştient înainte de a fi încarcerat. Având cugetul liber, a păşit cu încredere în lumea spirituală, eliberarea din închisoare fiind doar o consecinţă lumească, aducându-i alte provocări, de fapt ispite ce a trebuit să le treacă. Cetăţenii satului natal îl detestau pentru că ei încă îl considerau criminal. A trebuit să-şi caute alt loc unde să-şi ducă traiul. Şi l-a găsit, nerenunţând nicio clipă la iubirea divină. Deşi nedreptăţit, Petru a avut puterea de a-i ierta pe toţi cei ce l-au nedreptăţit şi şi-a văzut liniştit de viaţa personală, care, în cele din urmă s-a implinit prin căsătoria cu o femeie credincioasă cu care are şi doi copii. În cele din urmă adevărul iese la iveală prin puterea divină: vinovatul a putut părăsi lumea aceasta fără a-şi mărturisi păcatul şi a primi iertarea lui Petru. Cartea este scrisă într-un mod captivant, într-un registru duhovnicesc, care nu are cum să nu-l sensibilizeze pe cititor şi de a-i stoarce o lacrimă…
*
„Mănăstirea Sihăstria sau dragostea cea dintâi” (Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2020) scrisă de monahul Pimen Vlad ar putea fi considerată o mică monografie a mănăstirii din Munţii Neamţului, locul unde autorul a vieţuit mult timp şi unde a primit învăţătura duhovnicească. Apropierea de Părintele Cleopa a fost ceea ce l-a determinat să se aplece cu mai multă râvnă spre viaţa monahală. Cartea este presărată cu diverse momente, unele scrise într-un ton hazliu, care aduc culoare acestei scrieri. Sunt profile de călugări care au dus o viaţă duhovnicească deosebită de la care autorul s-a alimentat pe deplin, dar şi fapte prin care viaţa monahală a fost pusă la încercare: aventura prinderii banditului Baltă, descinderile securiştilor din perioada comunistă etc. Tot aici este descris şi modul în care Părintele Cleopa îi dezvăluie că destinul său este să ajungă la Sfântul Munte.
*
Cartea „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (Ed. Evanghelisimos, Bucureşti, 2016) ar putea fi catalogată drept o monografie a Sfântului Munte. Sunt descrise mănăstirile care sunt răspândite in acest ţinut, modul cum au apărut ele, dar şi minunile care s-au înfăptuit de-a lungul timpului aici. Datele istorice se conjugă cu cele spirituale. Sunt cronici care atestă înfiinţarea unui loc de vieţuire monahală, sunt enumeraţi ctitorii care au contribuit la facerea sau refacerea clădirilor, un catalog al sfintelor moaşte din mănăstiri, dar şi a icoanelor sacre. Minunile petrecute aici sunt povestite cu un deosebit talent şi sunt parte integrantă din cartea de vizită a Sfântului Munte, fiind preluate din amintirile cu putere de legendă a celor ce au vieţuit aici, fiind evocată permanent protecţia Maicii Domnului pentru Muntele Athos.
*
Pentru mine volumele „Tainele vindecării sufletului” şi „Cartea apropierii de Dumnezeu” (Ed. BookZone, Bucureşti, 2023) ale Sfântului Nectarie vin să completeze filmul grecesc „Omul lui Dumnezeu”, regizat de Yelena Popovic. Practic, peste biografia unui om ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos, descrisă impresionant în acest film, se adaugă învăţăturile sale, permiţându-mi o înţelegere mai bună a misiunii terestre a Sfântului Nectarie. „Tainele vindecării sufletului” sunt dizertaţii pe seama unor problematici teosofice, asupra vieţii pe care trebuie să o ducă un bun creştin. Rezultă că libertatea este o calitate de provenienţă divină care nu poate fi păstrată prin renunţarea la moralitate. Viciile sunt principala cauză a pierderii libertăţii personale pentru că ele acţionează în adâncul fiecăruia şi duce la pierdera sinelui. Ataşamentul faţă de cele lumeşti îl face pe om să-şi piardă conexiunea cu latura dumnezeiască a fiinţei sale, a liberului arbitru cu care a fost înzestrat omul (după chipul şi asemănarea Creatorului). „În noi se află şi libertatea, şi robia, focul şi apa, viaţa şi moartea” pentru că „omul, prin natura sa, primeşte legea lui Dumnezeu, […], că este legea sinelui său lăuntric” iar „răul este o râvnă împotriva firii”. „Adevărata libertate se află în stăpânirea cugetului duhului, care lucrează binele, iar falsa libertate se află în stăpânirea cugetului trupesc, care lucrează întru cele rele”. A face bine este în natura firească a omului, ceea ce rezultă că şi răul este produs tot în intenţia de a face bine, dar e un bine închipuit, pornit din egoism, pe când adevăratul bine se face prin emanaţie şi e universal, colectiv, care exclude egoismul. Însuşi Adam a păcătuit renunţând la binele din fire, dumnezeiesc crezând în binele închipuit oferit de diavol. A fost înşelat pentru că a neglijat sfatul divin: şi-a aţintit privirea către pomul interzis, către fructele sale, lesnind intervenţia diavolului. Oare nu la fel se întâmplă şi astăzi cu momirea populaţiei cu fel de fel de reclame bine ţintite, chiar dacă în aparenţă nu sunt conexate? Nu sunt ele îndreptate înspre a comuta atenţia într-o cu totul altă direcţie decât cea dinspre firesc, aşa cum i s-a intâmplat şi cu Adam? Eu aşa percep mesajele prezentului şi ele mă determină să cred în zorii unei noi decăderi umane care doar printr-o puternică reconectare la spiritul conciliant va putea fi întârziată, dacă nu oprită.
GABRIEL TODICĂ
