Nu-mi propun să fac o reclamă filmului „Cravata galbenă” dar simt nevoia să-mi spun o părere după vizionarea lui.
Dincolo de faptul că este un film biografic despre celebrul dirijor şi compozitor Sergiu Celibidache şi, pe cale de consecinţă, te aştepţi ca desfăşurarea evenimentelor să fie într-o notă destul de fadă, cred că nimeni nu-şi poate închipui că un asemenea tipar poate fi dărâmat şi reclădit în cu totul alţi parametri. Filmul este în principal o realizare de familie, regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul protagonistului (principal) fiind un atu considerabil în reuşita de excepţie a acestui film. Cine dacă nu membrii familiei nu ar fi ştiut să scrie şi să regizeze cel mai bine un asemenea subiect? Desigur că intervine şi talentul, respectiv pregătirea profesională, iar toate acestea sunt demonstrate pe deplin în acest caz!
Dacă scopul principal al filmului este acela de a ne introduce în intimitatea vieţii artistului Sergiu Celibidache, naraţiunea se conjugă cu elemente de subtilitate filosofică, de teoria muzicii de care nu oricine are privilegiul de a avea parte. Filmul e presărat cu lecţii nu numai despre muzică şi arta dirijării, ci despre viaţă, despre demnitate, determinare. Mândrie, pe de altă parte. Dar şi o frumoasă poveste de dragoste şi chiar o lecţie superbă de patriotism.
Nu mi-am putut imagina că într-o singură peliculă pot fi înnodate toate asemenea calităţi în portofoliul unui singur om, dar ele sunt rezultatul unei educaţii riguroase ale căror efecte s-au manifestat ca şi virtuţi tocmai în momente critice din viaţa personajului principal surprins pe această peliculă.
Dincolo de parcursul biografic, avem un elogiu al muzicii, al artei dirijării care, vedem aici, nu este doar o meserie sau artă, ci devine măestrie. Sergiu Celibidache are privilegiul de a întâlni pe calea Destinului oameni care i-au deschis drumul devenirii, nu neapărat prin netezirea lui, ci prin înălţarea prin erudiţie, prin puterea calităţii umane, a iubirii aproapelui. Învăţăm odată cu el că muzica e şi tăcere şi, ca să pricepem cu adevărat muzica, trebuie să învăţăm să ascultăm tăcerea. Această lecţie transmisă în repetate rânduri de către diverşti iniţiaţi, devine o lecţie de viaţă pentru spectator. Filmul te captează emoţional sub acţiuni multiple, dar cel mai mult, cred că te invaţă să asculţi tăcerea. Finalul filmului se încheie în tăcere… Apoi, pe generic, după o pauză, apar secvenţe rare cu filmări din viaţa personajului real Sergiu Celibidache. Abia atunci începi să înţelegi forţa măestriei dirijorale. Filmul nu se termină, ci ţi-a oferit doar o pauză în care eşti invitat să o asculţi… Nu cred că am avut parte (cel puţin în memoria mea recentă) de un film de o asemenea forţă care să mă facă să nu mă ridic de pe scaun nici atunci când genericul afişează cu precizie cuvântul „Sfârşit”.
Oricât aş încerca să explic, nu cred că pot exprima sentimentele complexe pe care naraţiunea reuşeşte să ţi le imprime. E un film care trebuie trăit! Iar la final, singurul cuvânt care cuprinde condensat toate sentimentele este: „Uau!”. Şi, credeţi-mă, nu am fost singurul care s-a exprimat aşa! Eu vă invit să-l vizionaţi! Merită!
Apoi, ascultaţi tăcerea!
