În memoria învățătorului Gheorghe Popa, decedat marți seara, la vîrsta de 75 de ani, publicăm un interviu realizat în anul 2015 de Gabriel și Gina-Maria Todică, pentru ZiaruldepeNet.ro.
Cei peste 40 de ani de activitate în slujba învăţământului i-au adus dascălului Gheorghe Popa satisfacţia unei munci cu multe împliniri, în plan profesional, fiind îndrumătorul celor zece promoţii de elevi care au început a scrie şi a socoti sub atenta sa supraveghere, dar mai ales a numeroaselor generaţii de artişti dansatori continuatori ai folclorului românesc. Inima sa a oscilat mereu între vocaţia de învăţător şi cea de instructor de dans popular, apoi s-au mai adăugat şi altele, mai exact anii petrecuţi în administrarea Clubului Copiilor care l-au determinat să construiască şi alte proiecte dedicate tinerei generaţii. Cel mai apropiat proiect de inima sa este revista „Dumbrava minunată”, care a devenit foarte apreciată în scurt timp de la înfiinţare, cu o apariţie de zece ani neîntrerupţi, primind numeroase premii.
Le-am găsit pe toate, păstrate cu sfinţenie în colţul său de rai, pe care şi l-a făurit asemenea unui altar, unde caută adesea să se reculeagă, mai presus de liniştea unei rugăciuni, într-o stare de armonie ancestrală în care toate obiectele comunică între ele ca într-o spirală de perfectă spiritualitate. Vibraţia lemnului din instrumentele muzicale, a pânzei ţesute şi brodate artizanal, a fierului meşteşugit, a lutului mângâiat de palmele olarului, se prind toate de mână şi dansează fermecate de fluierul domnului învăţător Gheorghe Popa care le cântă, privind adesea prin sticla geamurilor către decorul feeric al naturii şi la trofeele câştigate prin concursuri. Armonia din acest colţ de rai se continuă şi în spaţiul exterior demn de un plai mioritic. În această nostalgie l-am întâlnit pe domnul învăţător şi, împreună, am depănat amintiri…
- Ce ne puteţi spune despre parcursul dvs. educaţional şi profesional?
Şcoala generală cu clasele I – VII am absolvit-o în satul natal Rotopăneşti, iar cursurile liceale la Liceul nr. 2, Fălticeni, în perioada 1963-1967, unde am făcut parte din echipele de dansuri. În toată această perioadă am dat multe spectacole, obţinând premii la fazele intercomunale şi raionale.
În toamna anului 1967 am fost numit învăţător suplinitor la Şcoala generală din Cornul Luncii, unde am stat puţin întrucât am fost încorporat în armată, şi acolo făcând parte din formaţia artistică a Clubului armatei din Bacău.
În iunie 1969 m-am lăsat la vatră, încadrându-mă ca pedagog la Liceul agricol Fălticeni. În septembrie am fost admis la Institutul pedagogic de învăţători din Suceava.
Începând cu 1 octombrie 1969 am început cursurile la zi, cu gândul de a mă transfera la fără frecvenţă deoarece posibilităţile materiale ale părinţilor mei erau limitate, însă cererea de transfer nu mi-a fost aprobată. Şansa mea a fost transferul ca pedagog la Grupul Şcolar petrol-chimie prin frecventarea cursurilor dimineaţa la institut, iar după-amiaza profesarea ca pedagog. Nu a fost uşor, însă dragostea pentru folclor m-a făcut ca, în puţinul timp liber rămas, să pun bazele unei formaţii de dansuri populare destul de apreciată în spectacolele prezentate.
După absolvirea institutului, retragerea în comuna natală a fost o surprindere şi pentru directorul Grupului Şcolar, care îşi dorea o continuare a activităţii artistice începute cu elevii, însă tentaţia întoarcerii la sat a fost mai mare. Astfel, în vara acelui an, după ce m-am căsătorit şi împreună cu soţia am fost titularizaţi la Şcoala generală Mihăieşti, au apărut şi primele provocări profesionale: comandant instructor de unitate, director de cămin cultural (neremunerat), director de şcoală pentru o perioadă limitată, la care s-a adăugat şi activitatea la catedră ca învăţător.
În ceea ce priveşte activitatea artistică, la şcoală am reuşit să aduc în scenă un montaj literar, o brigadă artistică, dansuri populare şi o formaţie de muzicuţe, iar la căminul cultural o şezătoare folclorică, dansuri populare şi o piesă de teatru, activităţi care îmi consumau tot timpul liber, iar implicarea dusă până la extrem datorită pasiunii a cauzat şi neglijarea familiei.
Lucrurile s-au schimbat radical o dată cu anul 1974 şi mutarea domiciliului în oraşul Fălticeni datorită titularizării soţiei la o grădiniţă din Fălticeni. Eu am fost nevoit să fac naveta la Mihaieşti până în 1976, când am reuşit să mă titularizez la Şcoala nr. 3 din Fălticeni, iar din anul 1979 m-am transferat la Şcoala nr. 1 „Alexandru Ioan Cuza”, unde am avut cea mai bogată activitate artistică din oraş. Datorită palmaresului activităţilor artistice desfăşurate la nivel de oraş, am fost propus în 2001 ca director al Clubului Copiilor din Fălticeni unde am continuat activitatea artistică.
Prin cercul de dans popular am reuşit să trezesc copiilor dragostea pentru folclor, pentru tradiţiile neamului, obţinând numeroase premii şi aprecieri la concursurile judeţene, interjudeţene, naţionale şi chiar internaţionale (Republica Moldova, Elveţia, Olanda).
În anul 2002 am fondat revista „Dumbrava minunată” care a apărut lunar cu un tiraj de 1.000 de exemplare. Menţionez şi aprecierea pentru colaborarea frumoasă cu colegii mei coordonatori de redacţie de-a lungul timpului: Corneliu Monoranu, Cristina Stoleriu, Dana Crăciun, Mihaela Buculei, Ermolania Dan, precum şi cu elevii redactori şefi Mihai Tudosă, Adriana Filip, Manuela Moroşanu.
Satisfacţia cea mai mare este că această revistă a fost scrisă de copii, fiind citită nu doar de copii, ci şi de părinţi şi bunici, iar succesul celor 10 ani de activitate a fost încununat de obţinerea locului I pe ţară timp de 7 ani consecutivi.
Un alt obiectiv personal a fost Festivalul Naţional „Şezătoarea copiilor”, al cărui fondator şi coordonator am fost timp de 10 ani (2005-2015), ultimii 3 ani în regim de voluntariat în urma pensionării din 2012. Prin acest festival am dorit cultivarea în rândul copiilor a dragostei pentru folclor, pentru tradiţii şi obiceiuri, precum şi promovarea ansamblurilor folclorice, a tarafurilor populare, a fanfarelor de copii şi a jocurilor populare. An de an acest festival a crescut atât în participare, cât şi în valoare, reuşind să adune în ultimele ediţii a peste 300 de copii din 6 judeţe ale ţării.
Ultimul obiectiv a fost înfiinţarea unui muzeu. Poate este impropriu spus „muzeu”, mai degrabă o „colecţie etnografică” realizată într-o sală de la Clubul Copiilor. Ideea realizării acestui obiectiv mi-a venit odată cu vizitele în străinătate făcute cu ocazia spectacolelor folclorice când am realizat importanţa unui asemenea obiectiv pe care străinii nu-l au şi pe care l-ar aprecia foarte mult dacă ar veni să ne viziteze.
Am reuşit să realizez această colecţie în beneficiul copiilor cu speranţa de a fi apreciată în continuare. Colecţia etnografică a rămas la Clubul Copiilor, iar o mică parte cu obiectele din familie le-am adus aici în propriu meu mic „muzeu” la Rădăşeni, unde mă reculeg din când în când.
- Îl putem vizita?
Desigur! Vă invit cu drag să-l vedeţi!
Am preluat de la părinţi şi de la rudele apropiate lucruri care ţin de portul popular, precum şi uneltele arhaice folosite de-a lungul timpului. Dintr-un covoraş am stilizat Coloana lui Brâncuşi ca simbol al eternităţii folclorului românesc, iar de o parte şi de alta am agăţat portul popular al părinţilor. În partea opusă se află o colecţie de bonzi atât din zona bucovineană, cât şi din cea regăţeană, diferenţa fiind dată de coloritul broderiei şi de cusături. În Bucovina predomină culoarea neagră, pe când în Regat predomină culorile vii. La Băişeşti şi Brădăţel se observă cusătura de tranzit influenţată de ambele părţi ale graniţei.
Dacă privim în colţul din dreapta observăm instrumente, vase şi unelte tradiţionale conform preocupărilor: oierit (fluier, caval, clopote, tălănci, putini, cofă, linguri de lemn, budacă, ceaun, precum şi diverse instrumente pentru tunsul oilor), pomicultură (fierăstrău coadă de vulpe, foarfece pentru îndepărtarea mlădiţelor şi crengilor tinere), tâmplărie (rindele, sfleder), cismărie (draifus, calapod, opinci), dar şi cofe pentru ţinut apă, oale, ulcioare, linguri de lemn etc.
În colţul din stânga se observă obiectele şi uneltele de care se foloseau femeile la treburile casnice, mai ales la tors, ţesut, atât pentru firul de lână, cât şi pentru cel de cânepă sau de in. Putem vorbi aici de un întreg proces tehnologic: furcă, fus, răsucitoare, râşchitor, vârtelniţă, sucală, ţevi, peptini, foşalăi, ragilă, iar în loc de stative (război) am adus ca simbol spata şi bătătorul. Tot aici se observă un fier de călcat cu cărbuni, o covăţică pentru preparat pâine, o lampă cu gaz etc.
Ar fi frumos să reuşim transmiterea tradiţiile noastre mai departe. Am văzut că olandezii şi le-au pierdut şi n-aş vrea să păţim şi noi la fel. Dacă unii dintre noi fac câte ceva în acest sens, ar fi de bun simţ ca cei care vin din urmă să păstreze ceea ce au găsit. Colecţia mea etnografică, în special cea de la Clubul Copiilor, mi-aş dori să fie un loc în care generaţiile viitoare să-şi regăsească spiritul strămoşilor. Dacă eu am muncit să o adun şi s-o creez, aş vrea ca ea să fie păstrată şi transmisă generaţiilor viitoare. Ar fi fost frumos ca şi Fălticeniul să aibă un muzeu etnografic, cum au celelalte oraşe din judeţ. Dacă nu este posibil aşa ceva, măcar o cameră în unul dintre muzeele oraşului.
- Aici păstraţi şi trofeele.
Da! E colţul meu în care mi-am expus o parte din activitatea profesională, sub formă de medalii, diplome, cupe, fotografii etc. Am făcut şi o mapă cu toate numerele revistei „Dumbrava minunată” de care sunt mulţumit sufleteşte. Am fost profund impresionat când în 2007 am primit cel mai mare punctaj pe ţară cu această revistă, întrecând chiar revistele din marile oraşe ale ţării precum Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. Păcat că nu s-a mai continuat după ce m-am pensionat… Am în paginile revistei interviuri cu oameni de seamă ai oraşului, inclusiv cu maestrul Ion Irimescu.
- Iată-l şi pe domnul acad. Mihai Băcescu!
Aşa este! Cu fotografia dumnealui… în această ediţie au scris şi domni profesori, dar mai ales copii. Probabil de asta a fost premiată şi îndrăgită de jurii.
- Colecţia cu revista a ajuns şi la Biblioteca Municipală?
Eu am oferit-o, dar nu cred că au ajuns toate numerele. Însă în colecţia etnografică de la Clubul Copiilor există toate numerele.
***
A urmat colecţia de fotografii, în care înv. Gheorghe Popa s-a cufundat în amintiri: diploma de Cetăţean de onoare a oraşului Fălticeni, la loc de cinste, fotografiile din ziar… albumele cu grupurile de copii care au învăţat dansul popular sub îndrumarea sa… Zâmbetele Ecaterinei Nechifor, ale lui Eusebiu Gafiţa şi ale lui Valentin Bertea îl însoţeau în fotografia de pe perete, copii talentaţi de care domnul învăţător este mândru că i-a descoperit… Cupele de pe rafturi zâmbesc nostalgic. Privesc la mâinile domnului instructor cum mângâie atent fotografiile… Fiecare imagine trezeşte câte o amintire… La rându-i, privirea curge lin pe fiecare dintre ele… Costumul popular e la loc de cinste şi străluceşte ca un diamant din fiecare ilustrată. Suflete preţioase acoperite de chipuri inocente zâmbesc împlinite. Colecţia etnografică a învăţătorului Gheorghe Popa se completează cu arhiva sa fotografică. Chipurile înnobilate de strălucirea costumului popular umplu colecţia sa etnografică cu o aură de sublim. Şi inima sa bătând în ritm cadenţat asemenea unui dans popular moldovenesc…
GABRIEL TODICĂ
GINA-MARIA TODICĂ
