Evenimentele din cadrul Centenarului „Monica Lovinescu” (1923-2023), organizate la Fălticeni de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), președinte executiv prof. dr. Daniel Șandru, nu au fost deloc puține și s-au desfășurat pe parcursul a patru zile, 16-19 noiembrie, într-un maraton cultural provocator și ofertant.
Personalități, oameni de cultură de înaltă ținută și pasionați de istorie au fost preț de câteva zile împreună la o masă rotundă imaginară unde cavalerul disident și vocea unei conștiințe colective – Monica Lovinescu – au coagulat discuții, rememorări, poate chiar revolte încă neadormite față de un sistem cel puțin dezumanizant, anume sistemul comunist.
Dinu Zamfirescu – fost președinte al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER) până în 2010, Adrian Cioroianu – director al Bibliotecii Naționale, Doina Jela – scriitoare, jurnalistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Niculescu –vicepreședinte IICCMER, Liviu Tofan – jurnalist, fost director-adjunct al postului Radio Europa Liberă, Florin Cîntic – director al Institutului Arhivelor Naționale, filiala Iași și nu în ultimul rând Gabriel Andreescu – activist pentru drepturile omului și specialist în domeniul științelor, sunt principalele voci care s-au auzit într-un dialog pe calea undelor spirituale cu cea care a inspirat oameni în jurul său și care a rezistat unui întreg sistem.
Amintirile despre sau cu Monica Lovinescu ale celor mai sus numiți ne-au indus o stare de trăire reală a unor momente demne să ne contureze personalitatea sa. Despre „datoria de neconformism” ne vorbește D. Zamfirescu, datorie pe care „Monicii”, așa cum erau numiți de către cei din exil soții Monica Lovinescu și Virgi Ierunca, și-o însușesc. Nu omite să ne explice cum funcționează clișee precum cel al cultului personalității care în interiorul sistemului totalitar comunist este privit ca o normalitate,dar de fapt, acesta nu face decât să provoace o gravă deformare a realității.
Doamna Doina Jela ne amintește cu o trăire aparte despre ceea ce dumneaei consideră „moștenirea” Monicilor, în sensul că, dacă ar fi să putem rămâne cu ceva caracteristic lor și posibil de moștenit de către noi, acel lucru ar însuma „dreptul și datoria de a nu minți”, sau „interdicția” de a nu minți. Deși ca oameni și aceștia se puteau înșela, acceptând lucruri cu naivitatea omului sincer, preferând să acorde credit cu riscul de a fi dezamăgiți, dar refuzând denaturarea realității, refuzând irevocabil minciuna. Ideea capătă fond atunci când în mod inspirațional, canonul este preluat și însușit mai departe, ca un exemplu.
Domnul Gabriel Andreescu ne accentuează ideea cum că anticomunismul Monicăi Lovinescu era de fapt rezultatul modului ei de a fi, de a simți, de a scrie, în definitiv, ea era rezultatul umanismului său. Monica nu a fost în primul rând doar anticomunistă, dovada făcând-o valorile sale umaniste din care reieșea natural acest anticomunism, acesta din urmă nefiind decât o prelungire naturală a ființei sale atunci când viața a pus-o față în față cu un sistem dezumanizant. De asemenea, domnul Andreescu punctează și faptul că românii din țară au păstrat prin Monica, Virgil sau M. Berindei, prin nucleul de la Paris, nu doar legătura cu exilul ci și cu valorile occidentale, de aici rezultând o linie directă privind apartenența noastră ca și popor la spațiul european, ca o consecință naturală, asumată în timp.
Domnul Florin Cîntic amintește despre copilăria Monicăi și depre creșterea sa în apropierea cenaclului Sburătorul, condus de tatăl său, Eugen Lovinescu. Rezultatul personalității mature ar veni tocmai din mediul acesta literar în care ea se formează din fragedă copilărie, un climat profund democratic care nu avea să o construiască decât într-un singur sens, cel al păstrării valorilor democratice, al verticalității și al credinței doar în acținunile propriei gândiri, sub dictonul „să faci ceea ce crezi și să crezi în ceea ce faci”.
Probabil sub aura acestor cuvinte s-ar cuveni să o păstrăm și noi în memoria colectivă, poate chiar mai personal de atât, ca pe un atu pe care să-l folosim drept veghe la porțile democrației, tocmai în ideea de a nu permite uitarea, sau mai grav, indiferența, care așa cum spunea Emil Hossu, „este esența lipsei de umanitate”.
