Niciodată suficient
Îți știu pașii după sunetul pe care-l fac pe scări,
Știu și ce spui când nu rostești
Și când râzi, deși nu e doar râs între două grimase.
Dacă te-aș pierde într-o zi
Mă întreb cum ar fi ecoul de dincolo,
Cum aș răbda răsăritul
Știind că nu e decât un drum fără capăt.
Cum ar suna ghilotinant întrebările, toate…
Dacă te-aș pierde ca pe o pasăre de la geam
Care nu se mai întoarce, deși îi cunosc fiecare urmă de pană,
Cum m-aș putea răbda?
Nicio lumină n-ar fi destulă să șteargă totul,
Niciun sunet suficient de tare cât să acopere lipsa,
Nicio privire până unde nu există întoarcere
N-ar putea să vindece.
Vânturile de primăvară, singurele care ar percepe
Mai departe de frumusețea uscăciunii
Imponderabilul unor cuvinte pe care nu le mai poți spune.
Analepsa ce rupe cursivitatea cu care ne-am învățat că așa trebuie,
Niciodată suficient, până la pierdere.
Niciodată suficient poate fi prea mult,
Fără să știi asta.
