Ad libitum
Prelungire a brațului din care rup cerului fragilitatea resturile de cuvinte,
Greu de observat de cei fără fiorul trecerii prin arderi,
Vârful degetelor fără sfială atinge umerii
Și îi îndreaptă cu liniște în ritmul singurătății.
Lumina care scrutează fară asprime dintre priviri,
Ochii rămași trec peste bucăți de pământ reavăn,
Călcându-l în ritualul întoarcerii.
Cei care nu cred în ziduri,
Care țin cu dinții strâns până la șcrâșnetul metalic al roților
Întâlnindu-se, roțile și ei,
Pentru că nimic nu stă scris sub soare,
Nu se alchimizează nimic.
Mulțimea celor care nu cred în dezordinea materiei ci în recompunerea ei este micronică în noaptea infinită,
Consoanele dezise de vocale rezistă, altfel murmurul vieții ar suna doar prevăzător, carnal, lipsit de înălțime.
Între tăcerile orbilor și priveliștea celor care și-au oprit vocea de cap
Iată omul, nu cel plin de lumină, cel fără veșmântul rușinii, peste tulburătoarea dezgolire până la adevăr.
Ajunge la vârful picioarelor ultima bătaie,
Nu în turnul cu ceas, fără păpușar.
