Priviri introspecte
Ochii rămași departe,
Cu ei privesc unde se rupe tabla de șah
În două părți egale, albul și negrul, la mijloc nimic.
Nici regi, nici nebuni,
Numai pioni metafizici care-și poartă zâmbetele până la jumătate.
Liniar, în livada ta ramurile desfac realitatea în straturi.
Unele se agață și rămân așa o veșnicie.
Tu te bucuri de zăpada florilor,
Mie mi se pare prea mult.
Revăd diminețile celor șaptesprezece ani
Cu amestecul de voință kantiană și moralitate ce funcționa perfect, nu doar în sala de lectură.
Lumea se dilata acaparând înfometată toată forța creației târzii.
Azi, o ecuație ce-și reflectă profesionist răceala livrescă
Încet și sigur, fără nicio abatere de la experiența prezentului continuu
Și fără nimic zgomotos care să deranjeze fundalul incolor.
Strat după strat, unul mai curat decât altul,
Mai gol și mai uscat decât crengile de meri bătrâni din livadă.
Pe ei ai uitat să îi tai.
