Poem de duminică
Am împărțit două jumătăți de bancă
Unul de-a stânga și unul de-a dreapta,
Cu fața la un poem floare
Ce fără miros povestește despre
Frumusețea florilor – oameni din univers.
Ne-am scăldat picioarele în fluviul
Care inundă inimi des(cusute) cu grijă,
Din prea multă grijă.
Frunțile îngândurate ascultă în șoaptă
Cu palmele pline de gînduri,
Apropiate de lumina cuvintelor care nu usucă,
Doar picuri de apă sărată ce-i nasc ochii uneori…
E prea multă lumină, ce vine din sunet de violoncel
Și din prea mult întuneric, blând și nepovestit
Din frica de a nu se risipi.
E prea multă lumină ce face senin acolo unde plouă des,
Ce vindecă acolo unde tăcerile sunt prea nespuse.
E multă lumină între câteva cuvinte,
Între blândețe și mâini ce nu se ating,
Între două suflete de pe aceeași bancă.