Inevitabila cădere
Îmi strâng părul într-un gest mimetic,
Nimic de pe coastele înalte nu ajunge la mine
Decât contrastul violent dintre cărămiziul caselor și apa turcoaz din Positano.
Un apus refolosit excesiv de regizori ca să nu uiți
Că perpetuumul mobile nu există.
Lovești picioarele de asfalt, brațele aproape pot îmbrățișa crengile teilor care au spart faleza,
Nici ele nu recunosc pietrele, nici sărbătoarea ciclică,
Se pierd repetitiv în zgomot și lumini,
Materia cuprinde umanul ca focul Guernica
Până îl reduce la tăcere.
Lucruri și oameni unii peste alții în straturi arheologice din situri închise,
Copii care nu mai cresc decât în oasele trunchiului, nu și ale capului,
Se strâng în jurul fântânii arteziene fără apă.
Bâlciul literelor cu ochi dizarmonici strigă ce nu vrem să auzim,
Aria dintre lumile noastre se rupe,
Piane fără claviatură rafturi pentru pantofi,
Grădini cu flori trecute în ciment deșertic,
Oamenii opriți în fața timpului pentru că nu-și mai ajung mâinile, au mile lungime,
Figuri ce râd contorsionat sub soarele nemilos
Fiecare într-un Macondo al său, fără să se reformuleze într-un veac.
O să se rupă cordonul ombilical al acestui oraș
Așteptând ploaia în cavalcadă peste obrajii mei.
CRISTINA BĂRĂSCU
Poem de vacanta cu aluzii la eternitatea naturii inconjuratoare. Opus este specificul nostru uman, care surprinde in trecerea sa vremelnica imagini, sunete si sentimente care par unice ! Studiul acesta mi se pare interesant, de aceea felicit poeta pentru rabdarea cu care si-a asternut trairile in versurile acestea minunate !
Vă mulțumesc pentru gânduri și oprirea analitică la răgaz, domnule Olariu!