Arderi
Nu mă lipsesc de lumini și umbre
Nici de zgomotul ce structurează tăios în creier
Falii de pajiști verzi și foșnet de mătase,
Urmele cumințeniei pe care o recunosc doar mieii la tăiere.
Noaptea se răcește,
Vrei să te folosești de foc,
Dar răul nu arde la 451 grade Fahrenheit ca hârtia,
Trebuie multă magmă să aduci miezul în foc,
Numai așchiile de komatiit pot.
Pământul e copt,
Oamenii mișună de pe un râu pe altul
Vâslind în bărci cu roți pe mijlocul albiei de praf.
Ca râurile fără apă sunt atât de fragili în fața cuvintelor,
Dar se pot ridica dacă se țin cu totul de ele.
Banchete triste se aud pe margini din bărcile scârțâinde,
Peștii înoată prin aer deasupra tuturor
Construind drumuri în cer unde poți să respiri,
Ca-ntr-un tablou de Câlția, cu un Dumnezeu discret și trupurile care se spijină în aripi.
E noapte și bărcile s-au oprit,
Când privești cerul încă auzi cum vocile peștilor umpleau cerul de cuvinte.
CRISTINA BĂRĂSCU
