Pandantiv
Ne uităm la noi din afară,
Timp desenat în fier forjat, detalii pierdute din art nouveau
Ca degete întinse îmbrățișând aerul după oameni.
Siluete vetuste, arhitectural oprite în secvența zâmbetului ei pe fundal,
Rolă de film alb negru, mut, oprit într-un hău
De unde azi nu ne putem ridica unii pe alții.
Ecrane consecutive din care țipă un fel de existență,
Rațiuni înghețate în aparența celor de lângă tine
Pentru că arginții strălucesc sfidător în mâinile celorlalți.
Imagini ce fug cu tot cu personaje spre marginea prăpastiei
Se derulează pe repede înainte fără remușcări.
Aș putea să le înțeleg.
Riști să te cuprinzi între pagini vechi
Fără să vrei să mai ieși,
Sunetul perfecțiunii din lumina pixelilor nu atinge nicio coardă sensibilă
Decât exasperează stăruitor impulsuri de materie cenușie.
Nicio coardă întinsă nu se mai poate rupe,
Lumea fizică a decuplat tensiunea creatoare.
Atât doar, poți să te auzi
Cum îți cuprinzi nostalgia în brațe ca pe un odor pe care nu vrei să-l pierzi.
CRISTINA BĂRĂSCU
La citirea acestei poezii mi-a venit in minte imaginea dezolanta a fostului cinematograf „Doina” aflat intr-un anumit stadiu de demolare/reconstructie, care parca ilustreaza ideile enuntate de poeta ! Multe din amintirile noastre adolescentine se leaga de acest cinematograf care a fost un punct de reper al urbei ! S-ar parea ca pixelii pe care trebuia sa-i vedem de cativa ani in urma, vor mai intarzia ! Felicitari poetei si mult succes in continuare !
Domnule profesor, între poem și gândurile dvs. foarte tăcută stă nostalgia care unește lumi.
Vă mulțumesc pentru gânduri!