Recuperare
Te deschizi ca o floare în imponderabilitate
Numai când ești sigură că poți să absorbi apa fără să-ți rănești frunzele.
Nu ții cont de impostură și măști, privești liniștită cum pietrele se potrivesc cubic pe drum,
Viața cum se înșiruie în imagini simple,
Om, piatră, cunoaștere, renunțare…
Zgomotul pașilor ce se așază firesc pe timpan.
Naturalețea privirilor îmbrățișează fără să atingă om lângă om, într-un singur fel,
Respiri cu ușurință, ca și cum tot vântul ți s-ar cuibări în plămâni.
Singură, în culori neutre potrivite ție
Îți cad pe rând petalele, nu pentru că îmbătrânești
Ci pentru că știi să te oprești din avalanșa cuvintelor și să faci liniște.
Inima pământului ca o necesitate.
Precum un naiv fără recurențe aplic legile arheologiei,
Sap după lucrurile pierdute de alții,
Recuperez cu decidență nimicuri,
Ploi de vară, raze de lună pe jumătate, plimbări târzii în memorie,
Întâlniri firești la orele amiezii.
Copleșitori pot fi oamenii,
Nu știi să cânți, să plângi, doar te reverși.
Ce lume ar putea fi!
CRISTINA BĂRĂSCU
Frumoase versuri, izvorate din cotidianul poetic al artistei ! Ceea ce noua profanilor ni se par lucruri banale, ascund intelesuri pe care poeta, cu arta „arheologiei” cuvintelor dezleaga misterele trecutului, dar si ale prezentului ! Felicitari si succese perpetue !