Tăios de limpede
Aerul sticlos, urme filigranate de nori și petale bordo trec proba timpului,
Soarele prea puternic pentru toamnă
Apune discret.
În orașul care nu a amorțit de tot
Străzile cu tot cu oameni ies din întuneric,
Câteva frontispicii se lasă luminate în tăcere,
Frunțile lor către frunțile noastre duc maiestuos greutatea nu din ciment, peste timp.
Tu îți asculți gândurile rămase în câmp deschis,
Rătăcesc amețitor printre săgeți cu afront la memorie.
Recuperezi lucruri, bucăți de teracotă, așchii de sticlă, forme pe care le poți întregi
Cu mâinile cărora nu le pot face rău,
Cu mințile ce jubilează privindu-le.
Te descotorosești de tot ce-i inutil,
Dai restart, ca și cum creierul, un fumător înrăit,
Deși nu cunoaște nici gestica, nici oboseala dependenței, se pierde în ele.
Gest repetitiv,
Recuperarea senzorială la fel de fină ca atingerea mătăsii,
Recviem al trecutului la fel de necesar umanului ca norul de fum unui ochi obosit.
CRISTINA BĂRĂSCU
