Am
–
Am vrut să închid
Porțile care fără voie stau deschise
Cu fața la soare și îngeri.
Dintre ei, cel întunecat în priviri
Aruncă scântei peste lumea mea.
Lumea din cuvinte nu se stăpânește
Decât cu mirare și aburi de cal nărăvaș
Peste câmpiile unde poți să alergi desculț,
Dezbrăcat de tot ce îmbracă oamenii din instinct
Când vor să acundă ceva de altceva.
În tăcere porțile caută să se închidă,
Rațional și neplăcut, neiubit de nimeni
Pentru că așa se face,
Pentru că lumea a contat
De la nașterea sa, nu și-a mai pierdut rolul,
E prima care te pune la zid,
N-ar trebui să ai niciun drept…
Și tu care te zbați ascunzându-te
De lume, de oameni, de tine,
Ca să poți fi în felul tău
Să spui ce-i nespus, să faci ce-i nefăcut,
Să te uiți în sufletul oamenilor
Ca-ntr-o oglindă cu margini ascuțite
Și să le rotunjești cu lumină
Încet, până la nebăgare de seamă
Dintr-un poem în alt poem.
