Respiro
Grinzi stratificate de apus încețoșat
Stau aliniate paralel cu nuanțele,
Violet, galben și noapte potrivită pământului.
E ora târzie pentru toate formalitățile toamnei,
Undeva între tine și rigoarea acestei lumi
Timpul e prins în buclă.
Te apleci peste, să ți se pară că pricepi forfota din jur,
Că o înțelegi până în măduva oaselor tale.
Memoria strigătului se învârte repetitiv,
Un arc de cerc frânt unde se scurg stările pe care vrei să le cuprinzi.
După felul în care te văd ceilalți cu ochii de sticlă
Ești ca un lemn de esență tare,
Nu clipești când nu ți se potrivesc timpii de la ceas,
Mergi drept înainte, fără să aștepți direcționări sau aplauze.
Ți se pare normal să nu te recunoști în tot ceea ce trece,
Brațele încrucișate, un loc discret cât să mai încapă două mâini
Seamănă cu umbrele serii ce trasează acuarelic linii imuabile peste creștet.
Le poți surprinde abia după ce pleoapa o clipă s-a închis.
CRISTINA BĂRĂSCU
