Dialogul tăcerilor
Dacă inima nu-i în locul ei
Doare şi când nu-i primăvară.
Dacă nu bate decât în salturi confuze,
O aud şi-o ingnor cu nonşalanţă.
Tu te faci că nu eşti şi fugi iar…
O să te opreşti când vei asculta
Fiecare sunet profund din tine,
Fiecare privire plină şi luminoasă care copilăreşte
Aproape că te obligă să-ţi deschizi larg ochii.
Am cunoscut-o
Numai când a fixat timpul în loc cu agrafe insesizabile.
M-ai privit apăsat peste toate neputinţele mele,
Ai întrebat mai mult decât prin vorbe
Şi eu am răspuns, cu privirea în jos…
Timpul şi spaţiul – captive între două cuvinte
Ce nu se rostesc nici ele unul pe altul,
De aceea tăcerea mea a obosit
Iar tăcerea ta a rămas
Peste toate tăcerile,
Lumina sunetului nerostit.
