În fuga de ne(agresivitate)
–
O ploaie de primăvară
Măruntă boabă de spumă albă şi rece
Răstoarnă gând pe rând în firea ta care e altfel.
Cum să-ţi spun decât prin cuvinte
Că sângele meu are acelaşi fel de curgere
De la începuturi, din picioare până-n creştet,
Cu hopuri largi şi nevoia răvăşitoare de a fi,
Niciodată altfel.
Că ideea se naşte todeauna, înainte ca timpul să curgă liniştit,
Mereu pe grabă ea, mereu cu un pas înainte,
Idee nestăvilită de nimic.
Cum să-ţi spun altfel?
Să las izvoarele care se desţelenesc azi din rădăcinile pietrelor
Să-ţi atingă liniştea pe care nu o văd toţi,
Oricum ea vine din alte vieţi, unde sigur ne-am mai întâlnit.
Să las iarba asta care zvâcneşte sub pământul rece,
Asta pe care o văd şi o trăiesc cu verde la intensitate maximă
În timpul meu dintre coaste
Închis ca-ntre gratii de os şi fildeş,
Maternal, până la mama universală a vieţii…
Oare ai auzi dacă ţi-aş spune aşa?
Primăvara viscerală acoperă cu suflul
Fiecare sunet, fiecare cuvânt, fiecare eu, fiecare tu,
Din timpul timpurilor
Până acolo unde începe lumina.
