Poem dezgolit (de sine)
–
Când oamenii aleg să plece
Pe rând, cu vorbe cu tot,
Rămâne gol de linişte
Şi în sfârşit se aude cum păşeşte seara.
Aproape îţi pătrunde sub piele albul cireşilor-floare,
Aproape încălzit, sufletul se ridică spre lumină,
Aşa departe ai ajuns…
Când oamenii pleacă
Toţi odată, cu aşchii
Îţi scrijelesc carapacea
Şi fură din lumina de apus,
Cea mai frumoasă.
Tu muşti din cuvânt
(el rămâne cu tine în furtuni)
Sperii tot ce-i omenesc
Loveşti ca-ntr-un zid de calcar
Cu barosul ascuţit
Şi-ţi face bine
Să vezi cum fărâme din zid cad odată cu neputinţele tale.
Le striveşti sub picior şi cauţi drum drept,
Pe toate cărările imperfecte pe care calci.
Fără să priveşti înapoi
Strângi lângă tine cuvântul.
Fără să spui nimic,
Chiar dacă şi din tine a rămas în calcarul sfărâmat.
Nici nu poţi cu altă măsură
Nici nu poţi fără zbucium
Nici nu poţi
Dacă nu macini tot şi clădeşti de la capăt,
De fiecare dată, de la fiecare capăt,
Până capătul ajunge început.
CRISTINA BĂRĂSCU
