Priveghere
–
Cum ai vrea să te caute cel nepătruns,
Cum ai vrea să fii găsit
În ieslea mieilor
Sacrificându-l pe el, cel mai mic dintre ei?
Zgomotul patriarhal al celor care vin peste veacuri deaspura tuturor
Culege tăcerea definitivă, a vieţii de peste moarte,
Ţipătul mamei care-şi culcă irevocabil fiul pe cruce,
Peste palmele strânse în rugăciune
Şi noi nu-i vedem, niciodată noi nu-i vedem
Decât dacă se coboară printre noi
În chip de mamă îndurerată şi fiu care nu mai e.
Şi coboară, tocmai să-i vedem clar,
Cu ochii transparenţi când întâlnesc durerea pierderii celei mai mari…
Uite ce târziu s-a făcut peste oameni
Şi uite cum pleacă unii grăbiţi
Cu privirea îndesată în asfaltul care
Nu a mai rezistat
Gândurilor, fricilor, lumilor paralele de la începuturi,
Din care poate şi Tu vii şi unde noi vom merge.
Christ nu a uitat,
Jertfa nu e cu nimic mai puţin frumoasă
Decât o mireasă la altar,
Decât un prunc la prima sa împărtăşanie.
Şi cum să ştergi lacrimile unei mame
Care-şi coboară în fiecare an copilul de pe cruce
Într-un gest al iertării, de care nu ne facem
Niciodată conştienţi?
Cum să-i ştergi lacrimile celei care pierde mereu
Şi noi privim la fel, nepăsători,
Existenţa rotindu-se ca după soare?
Cum să iubim mai mult
Ca să-l putem iubi pe El
De pe fiecare lemn de cruce
Aşezat pe altarul acestei lumi?
