Fără rest
Se tace
Masiv pe şantierele inimii
Ţinute de ochii curioşi,
Oprite la semafor de veşnicia culorii nepotrivite.
De ce nu poate fi doar albastru închis?
Se tace fără niciun resentiment,
Nici ce e obligatoriu nu se spune.
S-au ascuns prefăcuţii
De frică să nu-şi întâlnească
Sentimente rătăcite,
Îmbătate de analiza progresivă de text.
E prea matematic.
Nu, nu dă niciun calcul cu rest.
Restul nu e permis,
Trebuie doar cifre fixe, locuri fixe, oameni la fel,
Fixaţi cu două agrafe de umerii descărnaţi şi albi,
Crini ce mai au încă patina pielii de fecioară.
Frumuseţea culorii te obligă să-ţi înţelegi
Oasele, măduva, sângele,
Să(-ţi) cauţi sufletul.
Nu, el nu dă cu rest,
E singurul care nu dă niciodată cu rest,
El ştie o singură culoare
Albastru închis.
