Amurg răsfirat
Jocul de-a oamenii buni
S-a sfârşit.
Aşa au vrut unii, să concureze făţiş
Până-n ultima clipă a mascaradei,
Nu mai era loc de înc-o veşnicie
Să culeagă laurii vopsiţi
De alţii, la fel ca ei.
În haine care nu sunt ale lor de mult,
Cu zâmbete din carton, exemplar smălţuite,
Stau lângă scenă
Aşteptând fiecare doar 30 de arginţi,
Suficient cât să-ncapă în palmele lor
Toată strădania unei lumi poleite.
Ce fericire primordială le zace pe chip,
Niciodată n-au fost mai încântaţi
De oglinda spre care se îndreaptă cu rânjet prefăcut
Fix către lumea la care trudesc alţii,
Cei care nu s-au jucat nicio secundă
Cu viaţa, cu firea lucrurilor,
Cu neputinţa şi nici cu durerea .
Când te aştepţi mai puţin
Toate lucrurile rămân la locul lor,
În alt timp,
Case şi drumuri cu pietre cu tot,
Fier forjat în lampadare cu discreţie aprinse,
Birjari cu joben şi ritm potolit de trap
Piatră cubică de care nu mai vezi,
Mătăsuri lungi, parfum discret,
Locurile copilăriei nevândute,
Cu cireşe şi lumina din amurg
Preţioasă precum transparenţa satinată
A sticlei lui Lalique în art nouveau.
Se ridică toate peste zgomot,
O rugăciune.
