Fascinaţia falsităţii
Cum ies oamenii în calea ta
Să-ţi amintească de mersul lucrurilor,
La fel cum ies flori cu ţepi în câmp vara
Să-ţi mângâie călcâiul lui Ahile
Unde-i slab să înţepe, să lase urme.
Unii iubesc să lase urme peste ceilalţi,
Fascinaţi de pasii lor peste capete
Chiar dacă nu au putere să străpungă ţeasta
Ei tot bucuroşi trec peste piele, şi carne şi os.
O treime pe care adesea o iau în râs,
Din lut ei nu pot deveni zei
Nici dacă vor cuceri cu falsitate o lume mai mică
Pe care şi-o închipuie a lor.
Cum să poţi păcăli la nesfârşit oameni
Şi-i vrei doar umbre aşezate cuminţi
Pe scaune albe de plastic, înşirate frumos la soare
Doar să-ţi aplaude făţărniciile?
Cum să mai poţi alipi palmă de palmă
Într-o goală rugăciune pentru lumea asta
Pe care ai falsificat-o deja?
Timpul acesta sărac, mai sărac decât de te crezi tu azi,
O să-ţi arate fără jumătăţi de măsură
Că toată croiala lumii are o noimă,
Cum zâmbetul fals şi zâmbetul inimii
Sunt două hotare care nu se apropie niciodată,
Că unii pot fi fără acte dovediţi buni sau mai puţin.
Mai mult nici nu-i cazul
Tu nu poţi vedea pescăruşii cum zboară,
Marea pentru tine a secat.