Poem tăcut
Între două clătite cu dulceaţă
E mare lucru
Să te gândeşti la cum e să pleci
Sau să rămâi, dacă nu cumva pleci tu primul…
E la fel de tăios, până la os chiar.
Pe cine să mint că nu frica
E cea care se grăbeşte să strângă încheieturile.
Vreau să pot ieşi afară
Cu ochii ţintă la oameni,
Să nu-mi zărească nimic din ochii deschişi.
Ţie nu ţi-e frică,
Ce faci cu aerul care rămâne dintre respiraţii?
E curat, este lipsit de orice înţepături.
Se respiră altfel acolo la tine.
Tu nu eşti din acelaşi soi de humă,
De aceea e linişte.
Bucură-te de tot ce mişcă sau nu
Cu aceeaşi indiferentă părere care te ţine deasupra,
Dar care nu e indiferenţă, ştiu.
Şi nu-mi spune adevărul, pentru că nu o vei face,
Cât de frică ar putea să-ţi fie, paradoxal,
O secundă să nu-i mai vezi ochii,
Să se facă vid între mare şi cosmos
Să rătăceşti fără memorie între cele două
Ca o stare de graţie pierdută…
Să fi pierdut de fapt secunda aceea de frică, veşnic.
Am uitat să-ţi spun,
Clătitele nu s-au ars,
Au ascultat tăcute povestea.
Lucrurile simple, aproape de banal,
Acoperă de multe ori
Existenţa aceasta complicată.
