Re(venire)
Ochii din afara mea văd
Fiecare urmă de îndoială
Cum o ia de la capăt,
Cade și se ridică asimetric
Cu impresia că a mai făcut din pași.
În față sau în spate.
Rămâne pe nota do, grav și crescendo
Încercuind cu mișcări eterogene
Atât cât poate să cuprindă spațiul dintre emisfere.
Fuge în mrejele pământului, unde nu se aude nimic.
Fiecare țipăt descuamat de stratul de luciu
Se poate opri atunci când
Un cuvânt se apleacă din unghiuri potrivite
Să închidă ochii mari, neliniștiți,
Plecați să caute seninul.
Ritm rupt
Necesar,
Istovitor, chiar dacă lupți cu el
Înmulțește matematic ecuații care alungă sisific liniștea.
Și înafara lui, tot mușcă, de parcă
e singurul fel de catharsis acceptat.
Poate este, prin cuvânt.
Cum poate suna liniștea?
Ca turcuazul peste care marea odihnitoare
Tace și trece și apoi tace iar.
Cum cauți netezimea pietrelor cu fața către soare
Să-ți încălzească sângele și roua dimineților.
Cum sună?
Așa cum te văd și te revăd
Când parcă n-ai mai fi tu,
De fiecare dată altfel, același altfel.
