Rost
Am găsit timp să-mi iau frânghiile înapoi
Să nu mai țin pentru mine
Tot ce nu-mi trebuie
Ca un iaz colmatat.
Imaginea în oglinda spartă
Neagă realitatea
Fisurată inevitabil la margine
Indiferent de unde privești,
Ca un șervet de hârtie
Ce copie forma picăturilor de apă
În același fel inestetic
Precum cel care copie gustul
Cu care te-au obișnuit
Cei de pe celălalt sens,
Trenuri ce merg la nord și la sud
Iar reflexia de câteva secunde unul în altul
Îți dă impresia că stau ținute în același loc.
Un razboi live al ființelor grațioase
Care-și cară exemplar orgolii și neputințe
În gabarit depășit
Limita maximă duce mereu la fisuri.
Se respiră greu,
E forfotă de început și sfârșit
Tablou sângeriu cu toți camarazii căzuți
Uitați în brațele unui singur om
Cu chipul ciobit, dar cu fața la Dumnezeu
Fără să știe de vreo Golgotă,
Până la dezintegrarea răului în bine
Până la capăt.
Se respiră greu,
Mai ales cei ce vad
Victoria în nonculori
Întotdeauna neagră sau albă.
Neagră, când nu te mai vezi dintre cei căzuți
Unii peste alții până la sufocare
Până ce toată neputința umană crește frumos
Un arbore al lui Iesei care din os în os
Duce genealogic durerea până la singurul Fiu.
Albă, când te-ai salvat
Și la picioare iți curg șiroaie
Dar tu nu te-ai murdărit.
Nonculorile se sting una în cealaltă
Până când ierți albul
Și porți negrul cu tine mereu
Ca pe o rugăciune.