Femeia Nu
Când ai terminat de lipit aripile din șindrilă
Și le-ai pus în forma potrivită de zbor
Cum ai crezut tu că e potrivit,
Nu inginerește sau echilibrat,
Nici Icar nu te-a crezut în stare.
Tu te-ai ridicat fără să te uiți înapoi,
Nu ți-a mai păsat de niciun trecător întârziat,
Nici măcar de cei care contau.
Ți-ai luat gândurile și te-ai strecurat
Să nu te întâlnească ochii prefăcuți
Să-ți ciobească zborul.
Așchii din zâmbete false
Desprind frecvent bucăți din aripi
De fiecare dată le lipești cu sare,
Tocmai usturimea și zborul le țin într-un loc
Șindrilele și așchiile,
Ca pe oameni obișnuința cu care nu se nasc
Dar pe care o învață pe jumătate.
E târziu,
Târziu să te dezveți
De lumea în care te-ai croit, crezi tu, fără cusur.
S-a terminat,
Gând peste gând obosit
Fără să-ți nimerească modelul de zbor.
Pantofi ai acelorași picioare cu număr diferit
Să poți călca nestingherită
Un pas îl acoperă pe celălalt
Ca-ntr-un joc de rol,
Atunci când decizi să mergi mai departe.
Tu nu te-ai topit când ai ajuns aproape de soare.
