Șabloane de toamnă
Pașii tăcuți trec uși ce se închid zgomotos,
În holul de marmură
Tablouri stau în tăcere de noiembrie, început.
Urci cu ochii închiși scările
Te oprești din instinct,
Ingenuu aproape joci șotronul timpului
O sută – cincizeci – patru și el continuă în fiecare an.
Alți oameni, aceiași pereți care pâlpâie cunoaștere,
Ard frenetic idei și fascicule de lumină.
Drumul spre aulă, ochii ferestrelor care dau zeciuială,
În burta peștelui imens
Vezi cum se rescrie povestea școlii în fiecare toamnă întârziată.
Amfiteatrul același, cu vocile din trecut
Cu care ne-am obișnuit urechile
Și mintea să rămână trează când vremurile adorm.
Doar chipurile lor își împuținează prezența
Așteptându-ne etern la ore.
Scările de lemn scârțâie și laboratorul fonic
Nu mai e… la fel, c’est la vie,
Într-un firesc al trecerii
Necontând pentru toți deopotrivă.
Rămân de-o efervescență nostalgică
Glasurile tinere care-i trec poarta
Ca un cvartet de coarde ce nu știe măsura,
Doar șlefuirea sunetului
Îl face să plece ușor mai departe.
2 noiembrie, liceu, gânduri ce nu au stare,
Timp care fuge.
(Dedicat Zilei Colegiului Național „Nicu Gane” Fălticeni).
