Răgaz poetic cu Cristina Bărăscu

Radiografie de front office

Oamenii trec și lasă urme,
De rădăcini tăiate, de suflete arse, rar de aripi.
Nu te-ai plictisit să te uiți în oglinda spartă
Și să crezi că aia e lumea?
Te vezi pe tine,
Te confunzi cu oglinda până-ți ajunge la os.
Refuz să-ți semnez de primire această reflexie.
Atunci când se deschid brațe și cuvinte,
Seninătatea din priviri
Ar trebui să știi că nu e interminabilă
Nici în cele mai liniștite dintre seri.
Te-ai hotărât autentic
Să spargi fortăreața din bețe de chibrit
La care ai muncit atât,
Pe care ai lăsat-o să-ți crească sub priviri
Adăpostind preferențial și trecător pe câte unii.
Ai vrut să vezi flacăra pe care o face
Zidul prieteniei pictat cu fosfor din loc în loc
Pentru o ardere sigură.
Când oamenii încep să nu-și mai arate chipul dincolo de față
Se vede ca-n oglinda fără colț
Cum lipsesc bucăți din fiecare.
Lanțurile tale mușcă aerul,
Vocea ta cu încrâncenarea celui care nu aude
Nu mai poate distorsiona sunetele grăbite
Pe fugă de la un capăt la altul al zidului.
Văd mai bine de când te-ai întors cu spatele.
Niciuna dintre temeri nu rămâne singură,
Cu tot cu dreptul fiecăreia la permanență.
Tu o să ții cu dinții și nu o să dai drumul la nimic
Până nu va fi carnea ta cea care va face implozie – umanul din tine
Pentru a-l reconstrui…
Și din afară nu se va auzi nimic.
În definitiv e o teorie bună
Ca o alegere, liberul arbitru stând încolțit în fața ta ca la judecată.
Termenii mătuiți, pe care singur ți i-ai dat
Oricum te-ai uita la ei, nu pot să capteze lumina.
Rămân în întuneric, am șanse să te zăresc mai clar
De câte ori alegi să te întorci cu spatele.

CRISTINA BĂRĂSCU