Fragmentarium
Aștept,
Într-un soi ciudat de răbdare
Întinsă cât să nu-i plesnească încheietura
Cu care se afișează echidistant printre ceilalți.
Face economie de cuvinte,
Îmi cunoaște masurile tranșante,
Sigură că (nu)-mi face bine.
Ce nesocotire pot să fac,
Nu cunosc cum privesc unii
Diferența dintre cuvânt și țipăt,
Primul vocal, deschis, cu siguranța tuturor verbelor care cer,
Al doilea mut, cu scrâșnetul celor care dau.
Nu știu care perforează raționalul mai mult,
La mine iau formă lichidă, boabe mercurice,
Atât de vii alunecă,
Se aud până la tine,
Peste acoperișul caselor, spre apus.
Maschează ironic precum plasa de pescuit
Tăieturile adânci – zile numărate de pescari rătăcitori
Și nimicul.
Tu cunoști sunetele înalte din profunzimi,
Din țipătul instrumentelor în corzi
Cum îți țin sufletul întins la orizont uneori.
Nu-l ignori, e intrinsec în natura ta,
Cum să te scoți tocmai din lăuntrul tău…
Clipele din toamna asta sfârșită
Iau distanță, ca lumina rece a stelelor
În calculul matematic precis, de ani lumină.
Ridic ibricul în liniștea picurilor înghețați
Peste resturi de frunze.
Aroma memorată deja
În aburii târzii de cafea și scorțișoară
Devine un alter ego.
Nu adorm,
Zădărnicia timpului mă ține trează.
