Penurie de alb
Am încurcat liniștea cu lucrurile care zbuciumă,
Care ating cu iuțeală sufletul obosit de la atâta drum
Atâta cale întortocheată cu prea multă spoială,
Cu lumini care pâlpâie pe la geam
Nu în noi…
Am încrețit fruntea și am strigat atât de tare unii la alții și pe muțește
Încât notele unui colind ținut în palme
Au răgușit pe lipsa asta crasă de zăpadă,
Penurie de alb.
Pruncii alungă consecvent seninul
Cu fum și mult zgomot, într-un joc de aparență învățat numai de la cei mari.
Lor nu le vor mai crește aripi, ci solzi metalici
Ca o protecție de sine.
Am muncit mult să-l deviem pe Cel din lumină,
Atât de mult ținem să ne facem auziți.
Greu desfacem brațele
Ca bagajele cu gust de sare când revenim de la odihna nisipului.
Și colivia pieptului strălucește atât de bine închisă,
N-are nevoie de chei
E impecabilă pentru ceilalți,
Restul pare inutil.
Caut confuz de câteva zile ulița pe care scrâșnea zăpada,
Și vocea bunicului
Pe care nu o pot pierde,
Și copilul care mă ține din mine de mână.
Cât am putut obosi de mult.
Și linu-i lin, atât de lin încă…
