Introspecție
Atinge-mi fruntea cu răbdare
Până-mi găsesc privirile circumspecte
Așa cum s-au născut,
În palme tale calde
Ochi și profunzimi care se cunosc reciproc,
N-aș vrea să le pierd și pe acestea.
M-am rătăcit,
Tu știu că n-ai vrut
Să strângi până ce carnea devine una
Până la epuizarea cuvintelor
Pe buzele nemișcate, închise aparent.
M-am dezlegat de cordonul dintre noi
Până culoarea din ochi s-a tulburat,
Până râuri zvârcolitoare
Au curs usturător sub mine
Lâsându-mă crudă și aspră
Celor care doar vor să vadă.
Știu că vrei să-ți vorbesc cu blândețe
În lumina perfectă în care te aud
Dar eu limbajul acesta nu-l mai știu
Îmi pare rău,
Nu cunosc vocale să cadă timid
Peste pieptul ce-l odihnești lângă mine,
Nu pot articula în verbe efervescente
Fântâni până la epuizare de sens,
Ar fi o pierdere de timp.
Țipă prin toți porii epidermei mele
Luciul ascuțit al sunetelor care taie
Fățiș,
Petrec aschii peste tot
Ce tace perfect în fața lumii
Fără să mă uit înapoi
Decât înapoi în mine.
Ironic și discret mi se pare
Că numai tu poți să treci dincolo
Cu palmele deschise protector peste umerii mei
Fără să te zgârii.
Miezul prea cald pentru iarnă
Sfârșit răvășitor, omniprezent
Peste toate gândurile obosite de la atâta lumină.
