Tăișul indiferenței
Când privești într-un fel anume
Știu că poți să treci dincolo de cuvinte,
Unele stau drept, nici nu clipesc
În asumare când în jur cei doi colți de tiran
Trag la răsărit și la apus peste apă
De toată demnitatea umană.
Nu-ți rămâne să închizi obloanele
Și să te ascunzi în beci,
Știi asta, nu-i așa?
Bine că nu toate casele au beciuri…
Nu-ți rămâne să pui capul în pământ
Și să nu-ți mai poți auzi gândurile
Ca într-o migrenă perfidă
Sau nici măcar să nu te poți uita în oglindă la tine
Schimonosit chip de neputință.
E o alegere
De care parte te așezi.
Nu doare ceea ce știi,
Doare de o mie de ori ceea ce nu vezi
Cum vine peste tine ca o ceață copleșitoare
Și te sufocă…
Sau poate nu vrei să vezi,
Tot o alegere e și asta.
Te uiți la tine în apele care curg și curăță conștiințele milenare
Și te regăsești în toate formele sângelui tău
Cât se poate de simplu.
N-ar trebui să-ți fie atât de greu
Să ridici privirea și să te uiți la un tot copleșit de căi greșite,
Să înveți sociologic să diseci adevărul de minciună
Fix pe masa de lemn din curtea bunicului tău
Care n-a suportat bocanc de răsarit pe grumaz
Deși i-a simțit respirația năclăită între gratiile vreunei Siberii.
Știi că a făcut-o și pentru tine?
Mai e timp
Să nu lași tăișul indiferenței
Să te taie pe tine.
