Poem descătușat
În ziua cuvintelor s-au rătacit cocorii
A fost așa un soare secerător
Peste ochi, nervi și măduvă
Ca o plesnire tăioasă când nu ești atent.
Ei nu întind aripile când pleacă
Și le strâng pe lângă trup într-o rugăciune
Și-și lovesc piepturile cu ciocurile ascuțite
Până curge neputința care le stă pe aripi.
Cum e să fii mai ușor
Când corsetul sufletului e doar carne din carnea Sa?
Nu e vinerea mare în fiecare vineri,
E zi obișnuită de chemat rațiunea la raport.
Dă cu rest?
Nu, pentru că nu face împărțiri inexacte,
Diseacă gândurile ca un arici pe rana deschisă.
Aricii sunt blânzi.
Trebuie să treci peste, zic gurile deschise să-ți explice
Cum arată perfecțiunea ciobită din greșeală
Peste care nu mai poți turna pelin sau arțar
Ca peste cubul lui Nichita, imperfect la un colț,
Ar avea același gust, dulce de amar.
S-au pregătit încă o dată cocorii,
Lecția de zbor s-a încheiat
Dincolo de cuvinte, cad aripi.
