Asediul ploii
Tăcere peste brațele care nu mai cuprind,
Liniștea nu vrea să audă
Cum sună răpus cuvântul
În implozie
Și floarea de cireș peste oboseala din minte
Cum o scutură vântul.
Atât de obișnuit e scâncetul
Lipit în același cerc cu ultimul abur al trupului
O armonie perfectă, nu crezi?
Ironic gestul umbletului prin ploaie
Eliberator,
Fără să asculți cum te separi involuntar
Ca-ntr-un decantor de decor.
Îți plouă pe creștet
Tu știi că riști când primești
Restul cu care hrănești universul.
Toate tăcerile-mi țipă în urechi
Sonate și fugi alungate,
Pe portative tăiate de El.
Peste tine se aud ropote de ploaie
Galop de cai în cascadă
Pieptul obosit nu înmoaie
Ba dimpotrivă,
Tu încă mai poți.
Jocul respirației ține cu dinții
De tine,
Privește-mă în oglindă
Ți s-a umplut paharul și ție
Sfinții suferă iar de rușine,
Privește
Cum moartea de după cortină
Piept nu-și mai poate ține,
La scena deschisă
Nu mai e loc.
Clocotește pământul de verde
Ți se luminează ochii când privești
Prin ochii celor care nu mai pot,
Cocorii cu aripi de cuvânt
Se întorc.
