În pauză
Ochiul din spate plânge
În forma în care țipătul transcende pânza de păianjen
Fără să se audă.
Nu pentru ce se strică aproape sferic în jur,
Pentru ce se strică triunghiular în sine.
Ferestre deschise spre nord
Curmă sinapse pulsânde, lucrate minuțios mii de secunde
În zgomotul interior, din așchii și zimți,
Din literă înroșită în jar peste fire de gheață
Într-un final imprevizibil.
N-ai cum să nu privești cu asumare dar cu ochii strânși,
Revoltați și contradictorii uneori
Ce se acceptă ei înșiși cu greu,
Fără pretenții de la ceilalți.
Piese de domino așezate în echilibrul perfect
Crezând în fiecare moment că una dintre ele se va răzvrăti pe calea fără întoarcere
Așteptând inevitabilul.
Un nu în decor incert, obsesiv atârnând de scara pe care ne întâlnim involuntar
Sfâșiat de da, îmbrăcat sărbătorește în negru.
Pauză de cafea, de la oameni, nu de la cuvânt.
