Irizant
Culorile nu se vad cu ochiul
Cum nici tu nu te arzi cu învelișul palmelor.
Ni se petrec toate extrem de concis în minte,
Materia cenușie e fantastic de vinovată de tot.
Te minunezi de apusuri cu aceiași neuroni
Care te atenționează că ai stat prea mult la soare.
E în capul tău ca un joc cât se poate de real,
E în capul tău la fel cum sunt nașterea, devenirea și moartea,
În care ordine vrei,
Le percepi exact în măsura existenței tale
De la dramatic la stoic, pe același fir, numai două puncte mai încolo.
La fel cum simți durerea unei depărtări sau bucuria unui început,
Crezi că simți, dar intrinsec ai perceput doar.
Neînsemnat, cu marginile imperfecte
Trasezi linii clare între interior și exterior,
Te apuci să lămurești dacă îți pasă
Cum cade lumina peste ceilalți
Și dacă undele sale sunt suficiente
Încât să-ți arate ce reflectă fiecare,
Tristețe indigo, indiferență turcoaz, liniște verde.
Spectrul rece ți se potrivește oricum mai bine,
Nici nu știi când ai devenit un fel de pictor
Care nu adaugă frumusețe pânzelor sale,
Numai strictețea cu care noi credem că cerul e mereu albastru.
