Simfonic
Îmi tulbur răceala ca pe un cufăr
Din care scot cât mai puțin.
Cu un ochi rămas de veghe în umbră
Privesc în jos ispitită de oboseală,
Așchii luminoase de os
Cresc în semicerc pridvoare de candele ale nimănui,
Așteaptă să treacă peste ziduri neconstruite din apă și ciment.
Sacadat,
Nu aud decât coardele grave
Răvășitoare, ce îngheață fără ca pământul să fi fost atins de brumă.
Numai unele înalte, paganinice și revoltate peste liniștea prefăcută din capul meu,
Sună amețitor.
Un portativ alchimizat se rescrie cu fiecare notă,
Fără pauze de repetiție.
Numai tu te întorci la el ca-ntr-o dependență senzorială,
Mâinile nu stau, ating litere în filament,
Ard în felul lor, de netăgăduit,
Să fie lumină peste locul acesta de odihnă
Nu mai știu peste care, cel de minți sau de inimi.
