Ciclicitate obositoare
Ocolesc veselia inutilă cu ecou,
Răsună în fibrele pereților cu toate geamurile închise,
E felul său de a-mi atrage atenția cât suntem de diferiți
Împărțind totuși caldarâmul, lumina și pe Dumnezeu.
Eu nu pot decât să-i dau dreptate,
Umbra mea creionează pe contrasens altfel de sinusoide decât se așteaptă majoritatea umbrelor.
La toate ceasurile apusului reluat, fire din degete
Croiesc păienjeniș uniform,
Coloană odihnitoare până în spuma norilor.
Oasele gâtului vor să se ridice ca o amforă subțire
Și strâng puternic de cuvinte
Până rămân în așteptarea aerului.
Ajung în capătul străzii, zgomotul se face mic,
Apusul mai mare, ca o planetă pe care poți să o atingi,
Care te încălzește până în măduva oaselor
Descoperindu-ți profunzimile cu discreția liniștii.
Ca la cinematograf, pe pajiștea din față se adună umbre pe care le recunosc,
Aceeași lumină, chipuri pe care le știu aprioric
Fără să le fi văzut vreodată ochii, decât dincolo de ei.
