Liniște aparentă
Tu taci cu blândețea pe care o cunosc,
Asculți potolit vâlvataia de vorbe
Iar eu vad cum se înseninează griul dintre blocuri.
Cei care nu mai sunt pășesc odată cu noi,
Fiecare nume, fiecare loc pe lângă care trecem la pas.
Piatra cubică de sub pavele nu mai știe în ce timp a rămas
Și nici frontoanele grecești care-și ascund cu brațe materne coperți între rafturi
Nu s-ar face una cu asfaltul,
Prea mare râul de inimi, prea ostentativă gloata indiferenței…
Mergem încet,
Între două secunde, tu și eu.
Ochii devin luminoși nu de la soare,
Când calci ca pe ace de brad să nu strivești ce e viu,
Când nisipurile mișcătoare nu te pot trage înăuntru ca-ntr-un hău fără margini
Pentru că tu cunoști ce trece de înveliș
Și se poate face lumină.
