Recviem
Din întuneric îmi înfig unghiile puțin crescute
În pereții de hlei,
Am respirat suficient aerul cețos până mi-au obosit plămânii.
Nu aștept cangrena să-mi (în)locuiască toate piesele din puzzle-ul pe care vreau să-l construiesc.
S-au adunat în grupuri dar nu la masa rotundă,
Nu e cavaleresc nimic din ceea ce pretind.
Construiesc asiduu plan după plan, cam câte degete sunt la o mână
Demontând cărămidă cu cărămidă
Peste liniștea ciuntită a locurilor verzi.
Nu mă obosesc să le caut vreo vină,
Renăscuți din propria mlaștină, decenii la rând.
Focul nu-i poate renaște, e mult prea multă mâzgă.
Nu e nicio muzică să știu încotro să merg,
Niciun sunet care să mă îndepărteze de ei,
Mă împiedic ținând strâns luminile pâlpâinde care refuză să cedeze.
Merg singură, strâng dinții să nu mă părăsească cuvintele,
Știu că din urmă vor ajunge și alții.
