Elipsă de sens
Copilul pe care-l cresc din interior către afară
Nu vede cum bruma seacă acoperă firul de iarbă, fragil.
Nu crede că mintea rezectată la colțuri se face plată și pierde umanitatea unei clipe.
Când l-am scos din locul apărat de sabia cu un singur tăiș
A sângerat peste tot, pe pajiști de litere cât cuprinzi cu privirea
Și pe chipuri trase în vitrină,
Fără scop aruncate literele care-și repudiază fără rușine stăpânii.
Nu mi se pare că vrea să fie dirijat pe trecerea de pietoni,
Găsește cum vrea el calea.
Îl cresc să nu uite, cu celeritate,
Cum l-ar fi putut călca pe grumaz un bocanc plin de noroi
Îmbrăcat în catifea cu firul lung.
Nu noi, cum spunea cineva,
Niciodată, după ce ne-am șters de sare pe frunte
Să nu mai usture ochii, să vedem clar.
Copilul știe mai mult decât pot eu să-i arăt.
Chipurile din vitrină, deloc posace,
Se străduiesc să acopere literele cu praf
Dându-și o dreptate ciobită unul altuia,
De frica oglinzilor în care s-ar putea fragmentar
Sparge.
Atunci nimeni nu le-ar mai recunoaște.
