Împăcare
Plouă ca-n noiembrie în iernile fără alb,
Plouă cu mâinile amândouă din lacrimi de îngeri desperecheați de aripi
Una rătăcită la mine, iar alta la tine,
Între tăcerile noastre și războaiele tuturor.
Noduri și forme, de la începuturile ființei
Trec prin foc ținând armonia lumii într-o sferă
Chiar și atunci când umanitatea se ciobește în profunzimi, nu doar pe la colțuri.
Ca să nu vezi de unde vine răceala pustie de tundră
Îmbrățișezi trunchiuri de copac în fiecare iarnă de la Esenin încoace,
Trupuri diafane ce trec din iarnă în lumina feminității fără să doară de atâta frumusețe,
Aproape imuabile, fără materie și de neatins pocale de lumină
Ca pentru împărtășanie.
Nu se vor dărâma podurile cunoașterii,
Nici cele din brațe de oameni cu același fel de a fi,
Nici uitare peste tot ce a înflorit între pietre și cuvânt.
Numai ce nu poate firea să arate
Trece peste și dincolo de neființă.
