Călătoria
Am plecat să-mi caut indiferența și ne(iubirea)
Mi-au spus că nu m-au părăsit când aveam vârsta potrivită
Să mă mai pot juca cu pietrișul din curtea mea,
Să prind gândacii dungați prefăcându-mă
că am găsit pietre prețioase în pământ.
Mi-au reproșat albastrul și aripile ușor mototolite,
Nu se pot împăca în această formulă.
Pe cele de mai jos le ustură nevoia de înalt,
Nu se vor putea obișnui cu mine cea de acum,
Chiar dacă mă urmăresc într-una, de mică.
Am să mă prefac că nu doare apropierea de ele,
Că nu oamenii sunt cei care te pot ține în palme cu tot cu durere
Sau te pot izbi cu zâmbetul fals de primul perete de ciment.
Oricum, durerea e croită cu o măsură mai mare cel puțin,
Să încapi și când te întorci cu spatele, după lovitură.
De aceasta nu te scuză nimic, nici măcar Ea.
Primul rânjet de peste hăul cel mare vine oricum
Dar lumina violet-turcoaz precum sufletul,
Rămâne călăuză peste timp.