Un om și-o floare
E iarnă, vântul viscolește
În suflet zâmbetul îngheață,
Biet trandafir, cândva iubire,
Jelește dis de dimineață.
Zvârlit de-o mână în zăpadă,
Tânjește după-un strop de soare,
Îl seacă o durere surdă,
Vântul îl mușcă cu ardoare.
De ce, se-ntreabă cu uimire,
Sub neaua albă, îngâmfată,
Îi este dat să zacă singur,
Ah, unde-i vara minunată?
La fel și omul, se jelește,
Când timpu-i cerne alb în plete,
Se simte părăsit si singur,
Uitat de toți fără regrete.
Dar îi rămâne o nădejde,
Ce nimeni nu i-o poate smulge,
Cu el pân’ la sfârșit e Domnul
Și lacrima cu milă-i șterge.
Un om și- o floare într-o iarnă,
La fel de încercați de soartă,
Dar omul cere ajutorul,
Iar Dumnezeu grija îi poartă.
El este Tatăl, plin de milă,
Îndurător cum nimeni nu-i,
El îl ridică din tristețe,
Îl mângâie cu glasul Lui.
