Licăr de nădejde
Plouă tăcut de nopți si zile
Se-aud sub ceruri sfâșieri,
Umbrele vieții țes destine,
Ce-s încrustate cu dureri.
Adună omul multă pleavă,
Care se risipește-n vânt,
În alergarea-i fără noimă,
Cu sufletul secat și frânt.
Nici orizontul nu-l mai vede,
Uitând chiar de umbletul său,
Iar conștiința adormită,
Îi poartă pașii spre mai rău.
Din zi în zi speranța moare,
Scadența ni se va citi,
Stă scris că harul se termină,
Da, judecata va veni.
Mai este-un licăr de nădejde,
De vrei, în Carte-ai să-l găsești,
Când vei gusta din fericirea,
Promisă-n slăvile cerești.
Eu am aflat Lumina care,
Îmi este far prin noaptea grea,
M-alină-n mângâieri divine,
Înviorând viața mea.
