A ars pentru păstrarea tradiţiei populare. A avut în inimă flacăra dorului de glie. Pământul e averea ce naşte prosperitate. Niciodată un ţăran autentic nu s-a despărţit de ţărână căci din ea şi-a tras viaţa. Glia e Mama Pământ, zeiţă a fecundităţii şi adăpost… E murmurul strămoşilor în act de sacrificiu sau şoaptă a înţelepciunii transcedente. Domnia Sa a înţeles încrustaţia de pe ie ca având rol mistic, protector. Şi atunci s-a străduit să cultive gustul pentru zestrea populară. A devenit învăţător de profesie, dar şi-a asumat rolul de promotor al folclorului dincolo de devenirea profesională. De fapt, le-a combinat şi, astfel, a devenit Învăţator. Nu oricine a putut să-i înţeleagă acestă menire… După pensionare, a crezut că va avea mai mult timp pentru a-şi desăvârşi lucrarea, dar timpul s-a scurs zădărnicindu-i multe dintre aspiraţii. A crezut cu tărie că identitatea românească de află în tradiţia populară şi nu cred că a greşit. Însă a găsit cu greu oameni care să-i înţeleagă viziunea. Acolo unde a avut ecou s-au născut colţuri etnografice care zâmbesc în Lumină. Sunt portaluri de conexiune cu nemurirea sufletului românesc. Trebuie să iubeşti din toată fiinţa ta portul popular pentru a-i pătrunde nemurirea! Învăţatorul Gheorghe Popa a fost un asemenea om. A plecat neîmpăcat că Fălticeniul nu s-a învrednicit să aibă un muzeu al portului popular. Ar fi putut pune umărul la realizarea unui asemenea demers. Colecţiile sale etnografice – de la Clubul Copiilor şi Şcoala Gimnazială „Al. I. Cuza” din Fălticeni, de la Biserica „Sf. Mercurie şi Ecaterina” ori din podul propriei case din Rădăşeni – sunt mărturii în acest sens. E trist că alte oraşe s-au învrednicit să aibă asemenea muzee – vezi Vatra Dornei, Gura Humorului!… Dar nu numai. – iar Fălticeniul s-a rezumat doar la entuziasmul unor instituţii de învăţământ fără nicio implicare de nivel municipal. Probabil că urbea de pe Şomuz nu are încă oamenii în structura decizională care să preţuiască tradiţia populară… Ori viziunea lor asupra viitorului înseamnă dezrădăcinare, deşi este disimulată în spectacole ce mimează ancorarea în tradiţie… Chiar şi aşa, istoria unei naţiuni este încrustată şi în portul popular şi nu oricine poate s-o descifreze. Învăţătorul Gheorghe Poapa era unul dintre aceia care avea cheia acestei cunoaşteri. Şi poate că uneori devenea prea agasant încercând promovarea portului şi dansului popular, dar cred că e una din reţetele prin care se pot realiza marile construcţii. Iar visul său neîmplinit a rămas realizarea unui muzeu care să înmagazineze, pentru generaţii, tradiţia populară românescă, în special cea fălticneană, sub toate aspectele ei, de la cânt până la meşteşug, de la naştere până la moarte, de la dans până la ritual, de la bucurie până la tristeţe.
S-a stins o flacără ce a ars pentru românism în forma sa cea mai autentică. Proiectele sale de avengură încă nu s-au împlinit. Au rămas totuşi câteva repere ce i-au marcat pelerinajul prin această viaţă. Dar au rămas şi gândurile sale cu rol de testament care se cer împlinite. Cine se va învrednici să le desăvârşească? Învăţătorul Gheorghe Popa va privi de acum dintre astre cu blândeţea unui învăţător, cu îngăduinţa unui om care s-a dedicat unei crez, dar şi cu severitatea celui care a militat permanent pentru perfecţiunea calităţii. Din Lumină va veghea împlinirea visului său prin cei ce îşi vor deschide aripile şi-l vor cunoaşte aşa cum a ars.
Bun- rămas, domnule învățător Gheorghiță Popa! Mulțumim din suflet pentru zestrea lăsată. Dacă este adevărat că nu avem decât ceea ce dăm- sufletul dv a plecat bogat la ceruri. Dumnezeu să vă ierte și să vă odihnească în lumină!