„Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” Sub auspiciile acestui citat din Micul Prinț am pășit ieri, la o zi distanță de cea în care a fost sărbătorit Mihail Sadoveanu, alături de invitați, de domnii profesori care au susținut prelegerile și de mulți dintre elevii școlii,în Amfiteatrul Colegiului Național „Nicu Gane”, la un nou simpozion – „Repere în lectura Operei Sadoveniene”.
Deschiderea, așa cum i se potrivește unei instituții educaționale, o face directorul colegiului, prof. Codrin Bența, prezentând profesorii (de limbă și literatură română) implicați în susținerea simpozionului: prof. Eleonora Bulboacă (fost profesor la Colegiul „Mihai Băcescu”), prof.Viorica Bența (actual profesor la Colegiului „Nicu Gane”) și prof. Neculai Sturzu (fost profesor și director la Colegiul „Nicu Gane”).
Dl. prof. N. Sturzu ne „pregătește” – așa cum obișnuia și atunci când era la catedră – apropierea de opera sadoveniană, cu obiectivitate, acuratețea informațiilor și atenția la detalii, fapt care a captat audiența majoritar tânără din amfiteatru. Se oprește la romanul „Nopțile de sânziene”, apărut acum aproape 90 de ani, cu mențiunea că și datorită acestei scrieri, Sadoveanu este un precursor al curentului „realismul magic”. Dl. profesor ne explică minuțios, apelând la exemple din text, cum planul raționalului se îmbină cu un plan ce vine din supranatural, din basm, din mit sau din oniric. Elementele magice – cum ar fi codrul care stă martor între cele două lumi, cele două forțe antagonice, reprezentate pe de o parte de prințul Mavrocostiși prietenul său din război, Bernard, care ar fi vrut să construiască un aparat de zbor iar pentru asta s-ar fi impus vânzarea lot cu lot a întregii păduri, iar pe de altă parte, sora prințului, administratorul moșiei și comunitatea, lumea satului care s-ar fi opus.
Momentul magic precum cel din noaptea de sânziene, a Sfântului Ioan de vară,noapte aflată sub impulsul astrologic din semnul racului, produce o cădere în visare, „mintea i se subție” paznicului pădurii, personaj cu valențe magice de asemenea, iar realitate se cufundă în oniric, pădurea opunându-se cu toată puterea, prin toate viețuitoarele care personificate, „povestesc” intriga romanului. Inevitabilul vânzării pădurii este asemănat unei zile de doliu, marcată prin îmbrăcămintea surorii, gest deloc involuntar pe care francezul materialist nu a reușit să-l înțeleagă. Ni se conturează o rampă reală de accedere la realismul magic, transpunându-ne pe toți cei din sală prin secvențele alese, din ce în ce mai aproape de lumea lui Sadoveanu.
Dna. prof. E. Bulboacă face apel la sensibilitate, oprindu-se la opera „În singurătățile Rarăului cântă cocoșul sălbatic”. Ne creionează cu delicatețe portretul unui Sadoveanu taciturn , care de multe ori atunci când mergea la vânătoare nu părea fascinat ca și ceilalți parteneri la vederea frumuseților dezvăluite de natură. De amintit este momnetul când întors de la o partidă de vânătoare fără vânat a spus prietenilor că a vânat priveliști. Dna. Prof. Bulboacă ne aduce dovezi din text prin care ne convinge că Sadoveanu este un romantic privitor la raportarea sa la natură. Parafrazându-l pe Tudor Vianu, ne aduce în lumină faptul că Sadoveanu a fost cel mai mare poet și pictor al literaturii române, nepictând, ci poate doar creionând vreo încercare în lumea poeziei.
Dna. Bulboacă ne face demonstrația cum că natura trece la Sadoveanu prin straturile emoției, pasiunii, depășind toate straturile ochiului, trecând de ceea ce este vizibil inițial, potrivindu-se de ce nu, această sensibilitate cu cea amintită în citatul inițial, coborând în straturile profunde ale sufletului.
Natura este umanizată, se află în „illo tempore”, timpul mitic în care zeii au creat lumea. Toamna solară este anotimpul preferat de autor, așa cum a punctat dna.prof, iar revelațiile apar doar sub lumina scăzută, fie de dinainte de ivirea zorilor, fie cea din amurg, înainte de lăsarea serii. Natura este ea însăși un personaj, iar așa cum a spus dna.prof., dacă s-ar retrage pasajele descriprive din text, însuși personajul „natură” ar dispărea. Vizualul, auditivul, senazațiile motrice și profunzimea descrierilor de culoare și nuanțe ne îndreptățesc să-i atribuim și noi valențe ale unui experimentat acuarelist.
Construcția pe verticală din text, înălțimile din primul plan, vâile, râpele care devin personajele din planul al doilea, concentrează atenția maximă pe planul al treilea, de fapt pe primplanul în care grandioasă apare pasărea personificată de autor ce își umfla aripile într-un dans al chemării, al iubirii, moment în care vânătorul suferă înfrângerea iar scriitorul rămâne cu esența, câștigul imaterial, dar incomensurabil.
Dna.prof. V. Bența, ajutându-se de metode tehnice moderne, actuale, utilizând slide-uri pentru a facilita transmiterea de informații, punctează particularitățile stilului sadovenian, făcând referire la opera „Hanul Ancuței”.
Solemnitatea, sobrietatea, arhaicul și lirismul operei lui Sadoveanu au o muzicaliate proprie, iar limbajul scrierii il determină pe Perpessicius să îl considere poet, deși nu a rămas cunoscut ca și scriitor de poezie.
Dna. Bența vorbește audienței despre solemnitatea cu care personajele din text povestesc, cum întrezărim cu ușurință curățenia lumii arhaice. Modaliatea de a aduce nostalgia vremurilor de altă dată transpare din fragmentele expuse de dumneaei din „Cealaltă Ancuței”: „acum nici nu mai sunt oamenii care au fost”, „nici iernile nu mai sunt ca pe atunci”.
Un alt aspect subliniat este cel care asociază comunicarea și cu tăcerea, multe dintre personaje fiind taciturne, ca o răsfrîngere dincolo de autor, ca o prelungire a felului său de a fi, peste personajele sale.
Comparațiile, epitetele și puțina metaforă vin – ca într-o lecție de demonstație să ne convingă că scriitura lui Sadoveanu se face într-o limbă literară accesibilă, inspirată – așa cum însuși autorul a precizat în cadrul Academiei Române, că țăranul român a fost principalul său erou, punctând încă o dată prin stilul sobru, arhaic, prin lirism și muzicalitate.
În final, dl. Sturzu încheie prin introducerea în lumea filmului „Noiembrie, ultimul bal”, ecranizat după romanul „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” și prezentat prin bunăvoința partenerului Asociația Fălticeni Cultural.
După numărul de opere după care s-au făcut filme, Sadoveanu ar putea fi considerat un mare scenarist, ne spune dl.prof, iar noi, privind expunerea întreagă fără patimă și fără tentativa de a judeca după vremurile trecute, separând cu celeritate omul de operă, putem să alegem dulceața limbajului și măreția descrierilor sale pentru ale conserva subconștientului nostru cultural.
Așa cum a simțit cred și audiența, am fost „spectatori” la o triplă lecție de literatură unde personajul principal a fost Sadoveanu iar cei îndreptățiți să ne convingă de faptul că încă trebuie să stăruim asupra operei sale, au format un trio echilibrat pornind de la obiectivitate și sensibilitate, ajungând în final la metodă și trasmitere nu doar de informații ci și de trăiri.
Pentru unii dintre cei prezenți, aceste momente au fost suficiente cât să se întoarcă preț de o „fugă” în liceu, ca elevi de data aceasta, iar ochii cu care au privit, au fost sigur cei ai inimii.
CRISTINA BĂRĂSCU
