Personalitatea, activitatea și opera folcloristului, etnografului, scriitorului și istoricului Artur Gorovei au fost omagiate, săptămâna aceasta, în cadrul unui simpozion organizat la inițiativa Asociației Fălticeni Cultural, în amfiteatrul Colegiului Național „Nicu Gane” Fălticeni.
Amfitrion al evenimentului a fost directorul CNNG, prof. dr. Codrin Bența, iar publicul a fost format din elevi ai colegiului, cadre didactice și iubitori de cultură din urbea de pe Șomuz.
Poeta Cristina Bărăscu a deschis sesiunea de prezentări cu un istoric al personalității complexe și al vieții lui Artur Gorovei.
Prof. Neculai Sturzu, fost director al CNNG, a avut trei intervenții în care le-a vorbit celor prezenți despre activitatea de un sfert de secol a lui Artur Gorovei la revista de folclor „Sezătoarea”, despre „Credințe și supersiții ale poporului român” și despre activitatea de romancier a lui Artur Gorovei și romanul său „Zbuciumul unui suflet nou”.
Prof. Eleonora Bulboacă a prezentat activitatea de etnolog a lui Artur Gorovei, un domeniu vast acoperit de acesta în decursul a zeci de ani de activitate.
Muzeograful Marcel Lutic a evocat donația importantă făcută de Artur Gorovei Muzeului Etnografic Iași în anul 1945, cînd tăvălugul rusesc a măturat România. De altfel, biblioteca instituției îi poartă numele și astăzi, conform solicitării donatorului. Muzeograful, fost elev al prof. univ. dr. Ștefan S. Gorovei, nepotul lui Arturt Gorovei, a dezvăluit faptul că a inventariat cărțile primite de la Artur Gorovei deoarece nu exista o evidență exactă și a descoperit că nu este vorba despre 300-600 de cărți cum se credea până acum, ci de un numărul mult mai mare de cărți de mare valoare, rare și unele chiar unice.
„Artur Gorovei este, dacă nu fondator, măcar binefăcător al Muzeului Etnografic din Iași. Cărțile – după analiza mea și a altora care le folosesc și se pricep, sunt cărți rare, câteva chiar unice.
În toată bibliografia de specialitate se vehiculează că ar fi circa 500 de volume, numărul oscilează între 300 minim și 600 maxim. Și am vrut să mă conving, și le-am luat una câte una, carte, periodic, cărți mai mici, broșuri și iată la ce concluzie am ajuns. Există în biblioteci, după cum bine știți, un registru inventar al cărților și pe acesta l-am consultat eu pentru că este registrul de bază, documentul de bază, și am ajuns la concluzia că donația Gorovei însumează 763 titluri de cărți, legate în 421 de volume. Dar nu e de ajuns, fiindcă în aceste cărți legate, în volume se găsesc și câte 2-3 cărți, și ca atare numărul total ajunge la circa 900 de titluri. E o mică distanță între 500 și 900! Sunt aproape 1000 de cărți și periodice pe care Artur Gorovei le-a donat muzeului ieșean. Și sunt adevărate rarități pentru că unele nu se regăsesc în nicio altă bibliotecă din țară”, a spus Marcel Lutic.
Scriitorului Grigore Ilisei i-a revenit misiunea de a prezenta ultima apariție editorială Artur Gorovei, în care sunt concentrate o serie de scrieri de călătorie prin zona Fălticeni, Bucovina, Ardeal și Moldova. Este vorba despre cartea „Vânturând țara”, ediție coordonată de Liviu Papuc și Olga Iordache, apărută la Editura Junimea în anul 2023. De asemenea, Grigore Ilisei a vorbit despre personalitatea lui Artur Gorovei, un om cu „știința vechimii”, „o figură de patrimoniu”, dar mai ales „o figură de litrografie” care seamănă în mare măsură cu figurile care îi populau mediul lui de lucru, de creație.
Cuvântul de final a aparținut prof. dr. Ștefan S. Gorovei, istoric, medievist și genealogist, nepot al lui Artur Gorovei, care a făcut mărturisiri dureroase despre cum este apreciată personalitatea bunicului său în municipiul Fălticeni, unde nici o școală nu-i poartă numele, doar o stradă, undeva prin fundul orașului, în spate fostei gări, căci „nici gară nu mai avem”. De asemenea, a vorbit despre amărăciunea și umilințele la care a fost supus de către autoritățile locale și de proprii vecini, în special în cei trei ani de când s-a mutat în casa Gane/Gorovei de la Fălticeni.
„Vă mulțumesc pentru invitație. Invitațiile de obicei nu se refuză, mai ales în acest cadru unde rareori mi s-au făcut invitații amabile. Mai des invitații neamabile, chiar prin presă, din categoria acelor cruzimi. Mulțumesc Asociației Fălticeni Cultural, conducerii Colegiului Nicu Gane pentru inițiativa și organizarea acestei evocări. Ce să spun? Ascultând atâtea cuvinte de laudă, de admirație pentru activitatea bunicului meu, gândul meu ca istoric fuge mai degrabă spre cruzimi (Artur Gorovei a scris o carte cu titlul Cruzimi în care privește cu un ochi foarte critic societatea românească de la acel moment n.r.). Una s-a petrecut chiar în vara acestui an. Eram pe balconul casei, cu cățeii mei iubiți care provoacă atâtea nemulțumiri vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați, dintre care mulți sunt profesori, profesoare.. Și trece o mamă cu un băiețel, se opresc, băiețelul citește plăcile și o întreabă pe mama lui: <Artur Gorovei, ăsta, e român? > la care mama îi răspunde <Kevin, dragă, nu știu.> Kevin era român, Artur Gorovei nu.
Domnul Ilisei a făcut această prounere amabilă pentru o polemică despre cruzimi. Când cineva ar citi amintirile și, mai ales, jurnalul și mai ales până la capăt- capătul este pentru jurnal cu două zile înainte de a muri, amintirile se încheie în perioada fierbinte a acestui oraș,când cred că o profesoară a liceului Nicu Gane ajunsese primar. O profesoară de istorie, dacă nu mă înșel, doamna Milieș. Când cineva ar citi aceste manuscrise, n-ar rămâne cu imaginea omului care se ferește de cruzimi. E crud, foarte crud.. e crud cu el însuși, e crud cu ai săi, cu toți din rodul său, dar acesta este traseul vieții sale. A început ca socialist și a fost persecutat pentru că în hotărârile judecătorești pe care le da se întrevedeau idealurile socialiste și a sfârșit ca adversar al acestei utopii. Și-a dat seama destul de repede că este o fantezie. A început ca ateu teribil și a sfârșit ca fiu credincios al Mamei Noastre Biserica Răsăritului, cum îi spunea pe atunci.
A fost zbuciumat în trăirile sale sufletești. Zbuciumul unui suflet nou (este numele romanului scris de Artur Gorovei n.r.) – Madame Bovary c’est moi! Doruri și amoruri, căutări fără speranță, vizite nesfârșite în casa care a căzut pradă anul trecut târnăcoapelor și buldozerelor, casa Morțun, ca până la urmă să-și găsească partenera cea mai potrivită într-o fată de care era îndrăgostit fără să știe. Nu vă imaginați cât de multă informație nouă, cu totul nouă, se poate afla în corespondența sa din acești ani, dar cine stă să o caute, cine stă să o valorifice. Am avut șansa să regăsesc și să public, astăzi se lansează la Iași volumul acesta, scrisorile lui Eduard Gruber, cel care este întemeietorul științei psihologiei experimentale, și după aceia, printr-o minune – minune în vremea noastră nu prea se mai face, dar se va face- , am găsit și scrisorile bunicului meu către Gruber. Acolo este vorba despre nașterea Șezătorii (revista de folclor fondată de Artur Gorovei n.r.). Pornind de la una dintre aceste scrisori se va putea scrie istoria acestei reviste. Și se va putea înțelege mai bine atât atitudinea lui față de revistă, îi spune revista mea, revista mea, revista mea și repetă cu obstinație acest lucru fără să ofere nerecunoștință învățătorilor și celor care l-au sprijinit. Și, pe de altă parte, conflictul care l-a opus unuia dintre ucenicii săi în fond, militarul – să nu uităm acest lucru!-, Tudor Pamfile (scriitor, etnolog și folclorist n.r.), conflict care în ultima vreme a fost văzut în lumini destul de neclare. Răposatul profesor Vasile Gh. Popa, profesor al acestei școli și coleg de cancelarie tatălui meu aici, a notat în pagini de jurnal ceea ce i-a spus scriitorul Vasile Lovinescu: Artur Gorovei era un om imposibil. Da, din această cauză, după cum și eu sunt un om imposibil. Un om care își cere tot timpul dreptul său, care spune <eu sunt aici și vă cer să mă recunoașteți ca fiind aici!>. Și ajung la Primăria din Fălticeni și mi se spune <Dumneata ești venetic!>. Bineînțeles că respectivul funcționar a rămas cu gura căscată când i-am spus <Eu locuiesc în această casă de 100 și ceva de ani.> După aceea a trebuit să-i explic.
Multe dureri înăbușite. Am adunat sipetul meu de comori, am zis că le voi scrie, pe urmă gândul s-a întors înapoi, acum după experiența ultimilor trei ani trăiți la Fălticeni, în casa părintească-bunicească, parcă aș simți că merită scrisă. S-a spus de prețuirea valorilor pe care o arătăm, ei bine, de trei ani de când sunt statornic la Fălticeni, nu a venit nimenea să întrebe <nu aveți ceva materiale despre Artur Gorovei, aș putea să văd ceva, poate scriu ceva despre el?>. Nimeni. Atâția tineri ieșind din această școală și din cea de alături trec pe lângă gardul acestei case și o singură dată am auzit discutând despre Rebreanu și Cezar Petrescu, în rest cuvântul cel mai des folosit pe care l-au auzit urechile mele acolo nu vi-l pot spune, dar bănuiți dumneavoastră cu toții care poate să fie! În toate felurile, în toate mișcările, în toate gurile de băieți și de fete, și de diverse vârste. Pe de o parte și pe de altă parte, prin a arunca peste gard un badoc de ceva, o sticluță de nu știu ce, în fiecare zi soția mea și cu mine culegem ceea ce aruncă. Pachete de țigări și așa mai departe.. Există în Fălticeni o școală care să-i poarte numele? Există una în satul Bunești. Atât! Nici stradă n-ar fi fost dacă în această sală, cu vreo 20 și ceva de ani în urmă, nu i-aș fi atras atenția primarului de atunci, care era tot profesor, domnul Cornia, și a spus <A.. nu, nu există?>. Și a căpătat una, undeva prin fundul orașului, în spatele gării. Fostei gări, că nu mai avem nici gară! Iaca, stimați prieteni, că acum am rămas într-un cerc așa de restrâns încât termenul se potrivește, câteva din aceste dureri înăbușite. Câte cuvinte frumoase și amenințări dulci cu scărpinatul pe spinare și cu capace primesc în fiecare zi din cauza cățeilor mei, nu vă mai spun.. Ce umilinți am avut de îndurat din toamnă până în primăvară, altă dată erau din primăvară până în toamnă, la Biroul Cadastral a cărei șefă m-a ținut în picioare un sfert de oră ca să îmi demonstreze că nu se poate face. Și am făcut și eu ceea ce trebuia ca să-i demonstrez că se poate face.Aceasta este prețuirea valorilor în contextul acela nou pe care domnul Ilisei ni l-a înfățișat așa, voalat, și într-o perspectivă îndepărtată și foarte delicată.Păstrez, încăpățânat și naiv, speranța pe care domnul Marcel Ludic a menționat-o, că voi apuca o monografie mai amplă, mai bogată, mai plină de amănunte, care să aducă în discuție și faptul că se ocupa de albinărit, de pildă, că se preocupa de pământul de la Bunești cu o dragoste extraordinară, că a fost un mare filatelist cu timbre de la capul de bour. Și cu viața de familie, zbuciumată și aceea, foarte zbuciumată, și în extinderea orizontală, și în cea verticală. Pasiunea pentru genealogie a venit după moartea părinților, după nașterea băieților pentru că și-a iubit extraordinat de mult părinții, a fost martorul morții tatălui său, a murit pe mâinile lui, și mama sa sub ochii săi și probabil atunci a căpătat conștiința. Acum eu am rămas în vârful copacului. Ce va fi? Altă categorie de trăiri. Tot atâtea drumuri, tot atâtea căi pentru cunoașterea și înțelegerea unui om care, cum am îndrăznit să spun și altă dată, a trăit prea mult – s-a născut sub suzeranitate otomană și a murit sub suzeranitate sovietică-, și a scris prea mult, de la 15 ani până la 85 de ani, vorba aceea, abia acum cu noul instrument pe care îl avem la îndemână și pe care dumneavoastră l-ați descoperit mult înaintea mea, Arcanul, se poate răscoli ceea ce spunea domnul Ilisei, mormântul acela uriaș, cavoul acela uriaș care este presa. Acum 10 ani, cineva, aici, vorbea despre ediția „Amintirilor”. Au trecut 10 ani..
Vă sunt recunoscător și nu găsesc cuvinte potrivite pentru a exprima îndeajuns recunoștința pentru întâlnirea de astăzi. Mă bucur să revin în liceul meu. Întreruperea pe care pandemia a adus-o în întâlnirile noastre periodice de generație pașoptistă și de aceea am cerut îngăduința ca prietenii mei pașoptiști să fie astăzi alături de noi, de soția mea și de mine. Și încă o dată, gândul meu se îndreaptă către bunica mea, această femeie care a știut să fie și soție, și mamă, și stăpână în gospodărie, și secretară. Să-i transcrie și manuscrisele pentru că scria frumos.. Mașini de scris la vremea aceea nu prea erau. Călărea, am aflat mai târziu.
Îi datorez faptul că Artur Gorovei a cumpărat casa Nicu Gane. Probabil că a fost singurul ei moment când, cum s-ar spune astăzi despre o femei, a pus piciorul în prag și l-a determinat să cumpere casa. Am toate motivele să împărtășesc recunoștința pentru el cu recunoștința pentru ea. Nu pot să vorbesc despre el fără să vorbesc și despre ea. Vă mulțumesc!”, a spus în cuvântul său prof. univ. dr. Ștefan S. Gorovei.
SERGIU JIPA
